A fost o data ca niciodata…

Intr-un tinut indepartat, undeva la sudul Marii Pretoriene, se afla regatul Celor de Jos. Un regat unde domnea linistea. Regele si regina erau cei mai intelepti din acele locuri, intrecuti in desavarsire doar de parintii lor, sau parintii parintilor lor – intotdeauna stramosii stiu mai mult, motiv pentru care erau si consultati de fiecare data cand se luau decizii importante. In acel tinut fiecare pastra cu sine sufletele stramosilor sai si era de ajuns sa le puna o intrebare, cand se afla in dificultate, ca sa primeasca imediat un raspuns, ca o rasuflare de primavara. Descendenta era foarte importanta asa ca oamenii cand se intalneau prima data se intrebau unul pe celalalt “Al cui esti?”. Ca sa-si dea seama ce rezerva de informatie si putere aveau.

Regele si regina aveau un fiu, ca o zambila. Era sensibil, frumos, inteligent, invatat si cu mult bun-simt. O adevarata minune. Doar ca… era prea sensibil.

Se trezea dimineata, se spala pe fata cu apa de izvor tinuta 2 ore la lumina soarelui ca sa se incalzeasca. Se parfuma trecandu-si pe piele flori proaspate, ca polenul sa-i intre in pori. Isi mangaia dintii cu frunze de menta albastra ca sa-i aiba albi si stralucitori. Se imbraca doar cu tesaturi fine, din aripi de libelula tanara si purta in picioare sosete crosetate din fire de iarba. Nu suporta sa fie atins nici de vant sau soare, asa ca la ferestrele avea perdele grele, lumina din camera provenind de la un borcan cu licurici, care erau schimbati in fiecare zi. Se hranea doar cu preparate din lapte de zane.

Avand o descendenta aleasa, fiul reginei din Tinutul de Jos, avea acces la o intreaga linie de printi si printese pe care ii putea consulta. Totusi, fiindca avea o viata lipsita de evenimente importante, nu era pus in situatia de a lua mari decizii sau de a intampina dificultati din care sa fie nevoit sa iasa, asa ca mai mult statea de vorba cu toate aceste suflete, despre vreme, iubire sau viata. Ii placea sa afle cat mai multe lucruri despre ele, sa poarte discutii amabile si sa analizeze fiecare cuvant. Erau prietenii lui cei mai buni asa ca putea sa stea singur, doar cu ei, oricat de mult.

Totusi, Hyacint, caci acesta era numele sau de alint, nu era un print lenes, care sa stea mereu in pat si sa astepte ca cineva sa aiba grija de el. Este adevarat ca prefera sa stea in camera lui, sa citeasca sau sa cante la harpa, insa de multe ori mergea afara, la foisorul din gradina, unde lucra pana noaptea tarziu. Ii placea sa creeze nori.

Lua apa, recipiente din cristal de cuart slefuite, incalzea un foc in cuptorul din pamant pe care-l avea si o punea la fiert. Strangea apoi toti aburii, ii modela cu mana si apoi, cand facea un nor destul de consistent, ii dadea drumul spre cer. Il amuza teribil sa vada norul un pic nesigur la inceput, nestiind incotro sa se indrepte, apoi din ce in ce mai hotarat, pana ajungea sus alaturi de ceilalti nori si ii multumea cu o ploaie calduta si inmiresmata. Fiindca secretul lui Hyacint era sa amestece in apa din care facea norii cateva picaturi de miere. Era responsabil in acest fel de ploaia din tinutul sau, cea care facea sa creasca si infloreasca toate plantele.

Cam asa se desfasura viata printului nostru, in liniste si buna-dispozitie. Pana a intalnit-o pe Tuberose.

Tuberose era printesa regatului Celor de Sus. Puternica, neinfricata, destul de neglijenta si incapatanata, era incantarea celor de la curte. Canta, recita poezii, dansa, croseta esarfe lungi pe care le facea cadou, gatea prajituri cu tot felul de arome tari si stia sa faca bauturi alcoolice dulci. Ii placea sa calareasca, sa vaneze, sa se lupte cu spada, sa joace orice joc de societate, sa organizeze petreceri si sa doarma imbratisata. Plangea, radea, simtea si vroia sa-i faca si pe ceilalti sa simta. Ii placea sa o bata vantul, sa o arda soarele, sa o zgarie maraginii din munti si sa adune oameni in jurul ei.

Stramosii in regatul Celor de Sus nu erau cunoscuti, asa ca de cate ori cineva avea de luat o decizie importanta sau se afla in dificultate, era nevoit sa se bazeze doar pe experienta sa, pe intuitie si instinct. Astfel, oamenii erau impulsivi, greseau de multe ori insa asta nu-i deranja fiindca se adaptau repede si mergeau mai departe. Erau prin urmare mai insensibili si mai nepasatori fata de cursul vietii lor, dar veseli si curiosi.

Nici Tuberose nu se distra tot timpul ci lucra si ea in fiecare zi la ceva. Ii placea sa fure nori si sa-i transforme in apa. Asta facea si in ziua in care l-a intalnit pe Hyacint. Isi pusese cele mai bune aripi pe care le avea si isi luase zborul cu gandul sa mearga de data aceasta cat mai departe, sa gaseasca niste nori mai mari. A zburat cat a zburat si la un moment dat a simtit o aroma fina de miere. A intins mana si a simtit norul care plutea linistit si auriu deasupra regatului Celor de Jos.

Fiindca nu mai vazuse asa ceva, a incercat sa-l ia usor, sa nu inceapa sa ploua peste ea. Insa norul s-a opus. A tras atunci mai tare, incercand sa-l smulga dintre ceilalti si nu a reusit. A mai incercat atunci inca o data, cu toata forta ei exersata si a reusit sa-l smulga, insa norul a inceput sa ploua toata ploaia pe care o avea in el si a dezechilibrat-o pe Tuberose, facand-o sa cada. Noroc ca a cazut pe iarba. Chiar in gradina din fata foisorului unde Hyacint modela urmatorul nor…