A fost o data ca niciodata, peste mari si tari, un tinut indepartat numit “Tinutul Celor 4″. Acolo oamenii nu aratau ca mine sau ca tine, ci erau compusi din unul din cele 4 elemente – Aer, Foc, Pamant sau Apa.

Celor care erau Aer le placea sa gandeasca, sa exploreze, privind de la inaltime totul in jur. Apreciau Ratiunea, Adevarul, Impartasirea, ceea ce ii facea sa se simta mai aproape de RAI. Erau spirituali si curajosi, solitari, activi si transparenti. Puteau fi aerul cald al dupamiezii, cel rece al diminetii, cel incarcat de electricitate dinaintea furtunii, puteau fi vant molcom sau uragan – atunci cand se suparau.

Celor care erau Foc le placea sa creeze – obiecte de lut, de metal, de sticla. Daca nu puteau crea, atunci distrugeau. Le placea sa si ajute, oferind caldura celor care aveau nevoie de ea. De asemenea ganditori, apreciau Ratiunea, Adevarul, Impartasirea. Erau sprirituali si curajosi, sociabili, activi si ametitori. Provocau fascinatie si ajungeau de cele mai multe ori lideri. Puteau fi focul de tabara al celor care se distreaza, focul din atelierele de lucru, focul soarelui sau cel mistuitor al incendiilor – atunci cand se suparau.

Celor care erau Pamant le placea sa ascunda, sa rodeasca, sa atraga sau sa retina. Ascundeau metale si pietre pretioase, dadeau nastere vietii, atrageau in adancurile lor mlastinoase sau retineau in intinsul pustietatii pe cei ce se aventurau. Mai degraba simteau decat sa gandeasca, apreciau Receptarea, Atractia si Inspiratia – acesta era RAI-ul lor. Erau inclinati spre materie, impulsivi, sociabili, pasivi si ametitori. Puteau fi o campie intinsa acoperita cu iarba, o pestera misterioasa, un pamant roditor de gradina, mlastina, desert sau teren alunecos – atunci cand se suparau.

Celor care erau Apa le placea sa calmeze, sa oglindeasca, sa cuprinda sau sa istoriseasca. Calmau prin comprese reci sau o baie fierbinte, oglindeau cu placere orice aveai bunatatea sa le arati, te cuprindeau in adancuri sau istoriseau povestile vazute. Mai degraba simteau decat sa gandeasca, apreciau si ei Receptarea, Atractia si Inspiratia. Erau orientati spre materie, calmi, solitari, pasivi si transparenti. Puteau fi apa sprintena a unui rau, un lac linistit, o mare involburata, o ploaie calda cu picuri mari sau rece marunta, fulgi veseli de zapada sau cascada nimicitoare – atunci cand se suparau.

Cel mai bine se intelegeau intre ei cei dintr-o categorie, insa se mai puteau intelege bine si cei alaturati – Aer si Foc, Foc si Pamant, Pamant siApa. Aerul sufla in Foc si il putea inteti astfel, Focul incalzea Aerul, care se dilata atunci de placere. Focul ardea Pamantul si puteau crea astfel caramizi trainice, Pamantul lasa Focul sa-l patrunda si sa creeze lava. Pamantul se amesteca cu Apa si formau lut ce se putea modela in statuete frumoase, Apa sapa Pamantul si forma galerii tainice. Cert este ca celor care erau Aer si Pamant, Foc si Apa sau Apa si Aer nu le era dat sa se inteleaga.

Totusi, intr-o buna zi, o poveste de dragoste dintre unul ce era Aer si una ce era Pamant a inceput…

Vanticel, caci acesta era numele lui, era un Aer foarte flexibil – putea fi atat linistit si cald, ca aerul unei duminici de vara, cat si taios si rece, ca o zi de luni de toamna. Ii placea sa calatoreasca, rezona frumos la sunetele instrumentelor cu coarde, ii placea sa exploreze, sa zboare jucaus cu mintea prin toate cunostintele lumii, sa stie si sa ajunga unde si-a propus – de la cele mai ascunse cotloane pana la cele mai vizibile varfuri. Putea face toate astea singur singurel si era multumit in mare parte. Tot ce ar fi vrut ar fi fost sa gaseasca un loc sigur, de incredere, pe care sa-l cunoasca bine, linistit si primitor pe care sa poposeasca din cand in cand, fiindca mai si obosea. Un loc unde sa-si recapete puterile, sa poata pleca iarasi la drum. Un loc al Ratiunii, Adevarului, Impartasirii si… Iubirii. Un RAI!

Si cum umbla la un moment dat Vanticel prin lume voios, a intalnit-o pe Geea.

Geea era o bucatica buna… de Pamant. Asa cum aparea ea prin lume – o campie vesela plina de verdeta. S-a uitat ea atunci la Vanticel si a vazut ce multe stie, cum se joaca prin firele ei de iarba facand-o sa se gadile si sa chicoteasca si ce si-a zis? “El este un Vanticel deosebit, vreau sa ma poarte cu gandul prin toate colturile lumii, iar eu sa-i arat placerile lumesti, el sa-mi aduca cunostinte de pe unde se plimba, eu sa-i rodesc ceva bun, el sa ma faca sa cunosc, eu sa-l fac sa simta. El va aduce aer curat, eu ii voi darui comorile pe care le am. Ar trebui sa mearga!”

Totusi… socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ.

Vanticel, dupa cum spuneam, isi dorea un loc cuminte, sigur, linistit si numai al lui. Fiindca era un solitar, nu avea nevoie de mai mult ca sa-si refaca puterile, chiar orice altceva il obosea si mai mult. Geea nu a stiut toate acestea si a inceput sa faca ce stia ea mai bine: sa ascunda, sa rodeasca, sa atraga, sa retina. Vanticel si-a dat abia tarziu seama ca ceea ce vedea nu era totul, iar in adancuri nu putea patrunde. Se lasa atras din cand in cand – din fericire ii placeau si lui placerile lumesti – asa ca la acest capitol se potriveau de minune, insa nu se lasa deloc retinut – spiritul lui trebuia sa calatoreasca mereu, sa vantuiasca prin lume, liber si solitar.

Geea ii rodea cateceva bun de mancare, dar el fiind de Aer nu putea consuma decat ceva foarte usor, orice altceva provocandu-i neplacere. Geea incerca din rasputeri sa scoata la suprafata cele mai minunate comori pe care le avea: aur, argint, rubine, safire si smaralde, diamante si flori de mina, carbune si sare, insa Vanticel se avanta putin prin ele, spunea ca sunt prea multe, ca nu stie unde sa le mai puna, zambea din politete si incerca sa o faca sa le ia inapoi, sau pleca el fiindca se simtea sufocat. Tot ce avea nevoie era o campie lina, acoperita doar de iarba, pe care sa o gaseasca mereu acolo, pe care sa se aseze incetisor, sa-i simta caldura. Atat. Iar Geea nu intelegea…

Asa ca au inceput certurile.

Geea se simtea neinteleasa – vroia ca Vanticel sa aprecieze eforturile ei si i se parea ciudat nu facea asta – toti ceilalti se minunau si o apreciau pentru ceea ce rodea sau pentru comorile ei. Asa ca il considera insensibil, frustrat (ma scuzati…) si rece. Vanticel se simtea si el neinteles – vroia ca Geea sa aprecieze eforturile lui de cunoastere, de atingere a scopurilor, fapul ca a ajutat-o de multe ori sa se inteleaga si sa se schimbe in bine (intre noi fie vorba, el era mai intelept). Vroia ca ea sa fie spirituala si curajosa, solitara, activa si transparenta.Asa ar fi avut incredere in ea si s-ar fi asezat din cand in cand pe ea, soptindu-i cu tandrete ultimele stiri, incalzindu-se la sufletul ei, suflandu-i recunoastere. Dar fiindca ea nu facea nimic ca sa-i castige increderea ci dimpotriva, o considera slaba, superficiala si egoista.

Si atunci, de ce ganduri si sentimente intunecate aveau parte… ce reprosuri razbateau printre buzele lor… El incepea sa sufle aer rece, sa se invarta amenintator, sa provoace tornade. Ea se prabusea in sine, il inghitea in prapastii. Se luau pe sus unul pe altul, se aruncau la pamant. Iar in final, cand oboseau, plangeau amandoi. El pe dinauntru, forma ceata. Ea pe dinafara, se transforma in mlastina. Asa ca, de cele mai multe ori peisajul creat era unul sumbru: o mlastina din care se auzeau oftaturi si pareri de rau, inconjurata de o ceata rece din care se auzeau scrasnete nervoase. Sa ti se rupa inima…

Au incercat sa se desparta.

Da, au incercat si inca de mai multe ori. De trei ori Vanticel a hotarat s-o paraseasca pe Geea, fiindca ii facea rau, fiindca nu mai avea incredere in ea si de trei ori ea l-a atras inapoi, iar el a venit. Sau inteles bine un timp – el s-a aventurat pe deasupra ei, prin ea, prin pesteri, a inteles-o, ea s-a transformat in nisip – cea mai buna forma spirituala, curajoasa, solitara, activa si transparenta pe care o putea lua, si l-a inteles – a incercat sa stea locului, cuminte, sincera. Totusi, in continuare, el avea nevoie de libertate iar ea sa retina, ea avea nevoie sa rodesca iar lui nu-i trebuiau roadele ei. Asa ca certurile au aparut iar… mlastina cetoasa intorcandu-se pe neasteptate.

Ultima data a vrut ea sa renunte. El i-a spus ca nu l-a inteles si ajutat niciodata iar ei i-a parut atat de rau incat a cazut mai mult ca niciodata in sine. A creat o prapastie in care nu i-a mai permis sa intre de data asta, a carei scop nu mai era sa-l prinda, sa se razbune, sa-l faca al ei. A creat pur si simplu o prapastie de tacere. Prea mult s-a straduit, a incercat, s-a preschimbat. Atat de mult nisp are acum incat pe alocuri din cauza lui nu mai simte nimic – placere sau durere. Nisip ce asteapta sa fie luat pe sus de Vanticel.

Ce se va intampla?

Se va transforma Geea cu totul in nisip – un desert intelept al soarelui? Va incepe Vanticel sa aprecieze roadele si comorile ei? Sau vor mai avea o data incredere neconditionata unul in celalalt, vor incerca sa transforme in realitate aparenta de inceput – ea sa fie o campie cu iarba pentru el – roadele si comorile lasandu-le pentru altii, iar el un aer cald si jucaus, care sa se intoarca destul de des la ea, incat Geea sa nu vrea sa-l mai retina? Sau… se vor desparti pentru totdeauna, el ramanand mai rece, iar ea mai pustie, cu lectia invatata – sa cauti pe cineva ca tine sau apropiat. Vanticel – o ea de Aer sau Foc, Geea – un el de Pamant, Foc sau Apa.

Ce parere aveti?