Dă-mi mâinile tale, să le învăț ceva nou.

Sigur, au mai mângâiat corpuri fine până acum, însă eu le voi învăța să mă mângâie când voi fi îmbrăcată doar într-o rochie scurtă de hârtie creponată, după ce și-au înmuiat palmele în apă fierbinte.

Sigur, și-au mai lăsat amprenta pe mașini pline de praf, însă eu le voi învăța să se murdărească de albastru-argintiu, roșu-auriu și să se lipească de peretele de deasupra patului alături de amprentele mele portocalii și verzi, de amprentele lui, galbene-violet.

Sigur, au mai gătit până acum prăjituri și paste, salate și antreuri, însă eu le voi învăța să frământe un aluat special, din care poate ieși pâine sau cozonac, sărățele sau fursecuri, fiindcă orice e posibil când ne întâlnim.

Sigur, degetele tale au mai pocnit pe ritmul vreunei melodii care-ți făcea inima să bată cu gândul la ea, însă eu te voi învăța să prinzi în pumn gemetele, râsetele, țipetele sau scâncetele dintre noi și să le pui la borcan, să avem și la iarnă, când lângă sobă toarce adormită liniștea.

Dă-mi mâinile tale, să le învăț 1+3 lucruri noi, după ce le sărut și le șterg de părul meu, fiindcă ele știu deja:

– alfabetul limbii în care am fost scrisă

– clapele pianului la care vom cânta

– să mă scuture și îmbrățișeze în același timp

– să-mi acopere ochii în timp ce-mi rezolvă inima ca pe un Rubik

– să-mi apese degetele pe tastatură nelăsând această poezie să se termine pentru că