“Arlechin, iar te-ai manjit de miere pe vestuta verde!” “Arlechin, ai grija cum te rostogolesti ca o sa spargi ceva pana la urma!” “Arlechin, razi mai incet ca ne aud toti vecinii!” Arlechin in sus, Arlechin in jos. Asa imi zicea mama in fiecare zi a copilariei mele. Nu aveam voie sa fac o multime de lucruri si aveam voie unul singur: sa o ascult.

La fel ca ceilalti copii din orasul Noventhal, m-am nascut cu o vocatie. In cazul meu, sa fiu arlechin. Poate va intrebati ce inseamna mai exact asta sau daca nu cumva puteam alege sa fiu si altceva, cand voi creste mare. Ei bine, ca sa lamuresc mai intai a doua intrebare, pe care mi-am pus-o si eu de multe ori, se pare ca nu. Orice as fi facut, pana la urma tot arlechin ajungeam. Chiar daca ma hotaram eu sa devin doctor, ceva din stranutul pacientului m-ar fi facut sa rad, sa spun o gluma si sa fac o tumba. Caz in care, bineinteles, acel om nu ar mai fi venit la consult si eventual mi-ar fi recomandat mie unul. Sau poate as fi vrut sa ma fac profesor. Ce ar fi fost in acest caz, cand in loc sa apostrofez un elev obraznic, l-as fi incurajat urcandu-ma pe catedra si batand din palme? Ar fi fost nepotrivit. Asa ca, cel mai intelept din partea mea era sa las toate gandurile de a deveni altceva la o parte si sa sar in sus de bucurie ca nu mi-a fost dat sa ma nasc cu vreo vocatie mai serioasa si mai plictisitoare.

Totusi, ce inseamna sa fii arlechin? Am intrezarit mai sus cateva caracteristici, insa pe celelalte va voi lasa sa le descoperiti singuri, urmand firul povestii.

Faptul ca mama ma apotrofa de fiecare data cand faceam ceva mai deosebit nu era o surpriza, daca ne gandim la faptul ca vocatia ei era de politista. Cele mai importante lucruri din lume pentru ea erau Dreptatea, Adevarul si Cumintenia. Daca ai fi stat toata ziua pe scaunul tau si ai fi citit, ea ar fi fost cea mai fericita. Insa, acest lucru nu se intampla aproape niciodata in cazul meu, avand in vedere ca eram copil si chiar unul mai zburdalnic de fel. Pur si simplu nu puteam sta locului.

Tata, pe de alta parte, era mai aproape de felul meu de-a fi. Era pictor. Chiar daca nu simtea nevoia de a sari si face glume, avand o viziune mai artistica asupra vietii, stia sa aprecieze eforturile mele de a-mi urma vocatia si bucuriile mici. Cel mai mult ii placeau placinta cu dovleac si sa observe chipurile oamenilor de cate ori mergeam in Piata Mare, la un festival. Din fericire pentru noi si din pacate pentru mama, aceste festivaluri aveau loc in fiecare zi, asa ca puteam – eu si tata – sa ne distram in voie, uitand de interdictiile pe care trebuia sa le respectam acasa.

Dupa cum spuneam, in orasul meu fiecare se nastea cu o vocatie, pe care o urma toata viata si asta ne aducea numai satisfactii – faceam lucrurile pentru care eram potriviti, faceam ce ne placea si mai primeam si scoici pentru asta. In orasul vecin insa, Mandark, lucrurile stateau pe dos. Oamenii se nasteau fara niciun talent si puteau deveni orice. Aceasta situatie le aducea multa insatisfactie, fiindca de obicei nu stiau ce sa aleaga si se nimereau de multe ori facand ce nu le place, dupa ce statusera o gramada de timp sa invete. O nefericire generala care facea ca un vaiet si un oftat continuu sa se auda dinspre oras, iar deasupra lui sa se adune nori negri.

Acum poate credeti ca noi, cei cu vocatie am fi putut sa-i ajutam cumva pe vecinii nostri mai lipsiti de noroc sa descopere ce le place, insa problema este ca nu aveam voie nici sa ne apropiem de granita, nici sa intram in orasul lor. Toate lucrurile despre ei le stiu de la bunica mea, care era bibliotecara. Imi amintesc ca era inalta si severa, se imbraca de fiecare data in acelasi costum verde inchis si mirosea a levantica, dar care cu caldura si voce soptita imi apunea tot ce ma intereseaza, in taina, in unele seri cand stateam de vorba cu ea dupa ce citeam carti despre Lumea cea Mare.

Mi-a spus despre nefericirea celor din Mandark, cum isi petreceau viata la inceput foarte increzatori in ei, apoi din ce in ce mai lipsiti de energie si in final deveneau tristi, fiindca nu gaseau ce le placea si nu reuseau sa faca nimic care sa le aduca satisfactii. Mi-a spus ca in tineretea ei, cand inca nu se angajase ca Bibliotecara insa citise destul de multe carti ale caror titlu si autor le tinuse minte pe dinafara, a reusit sa inceapa o corespondenta cu cineva din orasul vecin. Era un Postas.

Cel mai important lucru pe care trebuie sa-l stim acum despre locuitorii din Mandark este ca ei nu aveau nume. Parintii lor ii strigau “baiete” sau “fetita” si nici ca se sinchiseau sa ii mai alinte si altfel. Astfel ca in mintea lor, copiii stiau ca sunt la fel cu toti ceilalti baietei sau fetite. Totusi, in rarele cazuri cand unul dintre ei crescand, isi gasea o vocatie si ajungea sa faca ce-i place, atunci el primea, din partea primariei, un nume frumos si stralucitor si atunci aparea la toate adunarile din Piata lor Mare, ca sa arate oamenilor ca se poate. Din pacate, cazurile erau atat de rare incat istoria lor abia daca reusea sa consemneze cateva nume, cat sa nu-si piarda definitiv speranta.

Corespondenta dintre bunica mea si Postasul din Mandark a inceput intr-o vara. Bunica mea, pe atunci o adolescenta frumusica – am rasfoit de multe ori albumele cu ea si m-am mirat cat de lung putea avea parul, tocmai citea intinsa la soare, cand postasul din orasul nostru i-a adus scrisorile de fiecare saptamana. Printre ele insa, se afla si o scrisoare fara destinatar, fiind trecut doar orasul Noventhal, iar la expeditor scria “Un Postas trist, Mandark”. Pe plic mai era o stampila cu “FRAGIL” si o semnatura ciudata. Mai jos avem misterioasa scrisoare, pe care bunica mea a pastrat-o cu grija:

Draga domnule sau doamna,

Nu ma cunoasteti. Sunt un simplu locuitor al orasului alaturat, Mandark si inainte sa inchideti scrisoarea si sa anuntati autoritatile, va rog a-mi permite sa va spun de ce am ales sa va scriu. Cunosc legile orasului Noventhal care interzic orice contact cu cineva din orasul nostru, cunosc si superstitiile legate de apropierea de granita si vreau in primul rand sa va spun ca acestea sunt neintemeiate. Nu am auzit de niciun caz in care corbii sa vina in card si sa se abata asupra unui om, nici ca norii sa se deplaseze cu un scop precis – acela de a provoca o furtuna spontana. Consider ca aceste superstitii sunt transmise pur si simplu pentru a crea frica fata de noi, cei din Mandark.

Probabil cunoasteti foarte putine despre noi, iar cele mai multe lucruri v-au fost spuse de parinti, pe soptite, sau de profesori, fara prea multe lamuriri. Probabil vi s-a spus ca suntem nascuti fara un talent sau o vocatie, ca nu avem nume si capatam unul doar cand ne gasim un drum. Probabil vi s-a mai spus si ca suntem oameni fara noroc, ce atrag numai nenorociri, un popor ce sigur a gresit in trecut de este astfel pedepsit acum. Probabil vi s-a spus ca tot ce facem ziua intreaga este sa oftam si sa ne plangem, asa este? Ei bine, din pacate, toate cele de mai sus sunt adevarate, cu o singura mentiune. Vrem sa iesim din acest loc intunecat in care suntem, avem inca speranta.

De aceea va scriu si sper din toata inima sa priviti pentru un moment catre noi fara nicio prejudecata. Suntem oameni simpli, ca si voi, care isi doresc mai mult de la viata.

Am ales sa va scriu fiindca avem nevoie de ajutor. De un sfat sau macar de o incurajare. Un raspuns la intrebarea: Ce putem face sa ne gasim mai usor un drum, sa ne capatam un nume, sa risipim norii si sa zambim mai des? Poate va fi de folos sa ne spuneti cum reusiti voi asta – cum va descoperiti talentul sau vocatia pe care o aveti? Sau mai intai, cum e sa fii talentat, ce simti? Cum e sa ai o pasiune, sa arzi pentru ceva? – sunt lucruri pe care le-am citit doar in carti. Cum e sa te trezesti dimineata stiind ce vrei sa faci in acea zi? Cum e sa fii “feticit”?

V-as fi foarte recunoscator sa-mi dati un raspuns la toate acestea, promit ca va voi recompensa si eu, la momentul potrivit.

Multumiri depline,

Cu speranta,
Un Postas

Adresa: Aleea Calambur, doi pasi la dreapta, Mandark

In plic se mai afla o frunza de stejar si un biletel pe care scria “De unde stie ghinda ca va deveni stejar si cum reuseste asta?” De asemenea, se mai afla si o figurina de sticla ce reprezenta un fel de animal, ce putea fi la fel de bine caine sau crocodil.

Bunica mi-a aratat toate acestea – scrisoarea, frunza, biletelul si figurina – si apoi a asteptat, zambind. Ce puteam sa spun? Am chiuit amuzat, m-am dat o data peste cap si am intrebat-o ce i-a raspuns. Nepastrand o copie a scrisorii pe care a trimis-o, a incercat sa o recompuna din memorie, insa fiindca stim ca o Bibliotecara are memorie foarte buna, putem avea incredere:

Draga Postas,

Nu am avut niciodata o problema cu locuitorii orasului Mandark. Este adevarat ca parintii si profesorii nostri au vrut sa ne sperie, insa eu nu am crezut niciodata ceea ce ne spuneau, mai ales ca citind foarte multe carti de istorie, am aflat fapte ce ii contraziceau. Parerea mea despre voi s-a limitat la o parere de rau ca nu puteti, la fel de usor ca si noi, fi “fericiti” – asa se spune corect. Asa ca poti sa te linistesti, imi pare bine de cunostinta si ca am inceput aceasta corespondenta, sper eu, folositoare pentru amandoi.

Imi pui intrebari grele… Nu cred ca suntem foarte constenti de talentul sau vocatia noastra, nu ne gandim de obicei in ce constau acestea, doar le simtim si le urmam. Sunt ca niste lentile speciale care ne fac sa vedem Lumea intr-o culoare anume si care fac sa straluceasca acele activitati care ni se potrivesc. Spre exemplu – daca se naste un Gradinar, el va fi interesat de mic de plante si flori, de cum cresc ele din seminte si ce trebuie sa faca pentru a le ajuta sa creasca mai frumos. Sau un Bucatar, la fel – va simti o placere foarte mare pentru mancare, va fi curios sa afle cum se face si va incerca si el.

Suna simplu ce zic, insa sunt convinsa ca tie ti se pare de neconceput… Am citit despre cum va doriti din toata inima sa faceti ceva ce vi se potriveste, cum incercati cat mai multe pentru a creste posibilitatea de a va descoperi un talent. Am citit despre o fetita care, in anul 100, se inscrisese la 5 cursuri de muzica pentru a incerca instrumente diferite, la 3 cursuri de sport si 1 de Limbile Lumii. Iar toate astea pe langa scoala. Mi se pare si mie, intr-adevar trist. Oare ce o fi facut acea fetita? Si-o fi gasit vocatia?

Mi-e greu asadar sa vorbesc despre ceva ce noua ne este atat de natural – sa ne urmam vocatia. Pur si simplu, fara sa facem nimic special, doar saascultam, ea ne arata drumul pe care il avem de urmat, asa cum frumos ai observat, i se intampla si unei ghinde. Nu stiu daca a avut vreodata dubii, ca s-ar putea transforma intr-un pin ori frasin. A stiut de la inceput ca va fi stejar.

Acum sa nu crezi ca viata noastra e usoara. Daca stim de la inceput ce drum avem de urmat, asta nu inseamna ca ne este garantata si linia de sosire. Poate diferenta majora dintre noi si ghinde este faptul ca ele sigur ajung stejari mareti, pe cand noi putem sa ne oprim la stadiul de lastari… Niciun talent sau vocatie nu sunt unice – ele pot aparea la mai multi dintre noi, la fel. Depinde apoi cum fiecare le valorifica iar asta se intampla doar prin educatia potrivita si munca…

Ce sa-ti spun, recunosc, e placut sa ai o pasiune, sa arzi pentru ceva, cum zici tu – sa te trezesti dimineata stiind ce vei face in acea zi. Insa astea nu sunt totul. Trebuie sa si faci ceea ce-ti spune vocatia, pentru a fi fericit. De pilda, simti ca poti deveni un aviator excelent, insa daca vei sta toata ziua in pat, visand la pasari, la cer si aerul rapid care iti vajaie pe langa urechi, nu vei ajunge decat, maxim, un visator… Iar asta este cel mai rau la noi in Noventhal, sa fii un doar un visator.

Dupa cum vezi, nici viata noastra nu este usoara. Nu imi dau seama daca ceea ce ti-am marturisit mai sus te poate ajuta cu ceva. Poate daca imi spui mai mult despre viata voastra, si a ta in mod special, ceva ce probabil nu am aflat din carti, ceva legat de ceea ce simtiti inca de mici, te pot ajuta mai mult.

Cu ganduri bune,
MariOune, Bibliotecara

Adresa: Drumeagul din Padure, pe langa Alunis, Noventhal

Din pacate, corespondenta bunicii mele s-a oprit aici. Nu a mai primit niciodata o scrisoare de la Postas. Doar dupa multi ani, cand tocmai iesea la pensie, mi-a spus ca a mai primit un colet, care de data asta i se adresa ei, insa nu avea Expeditor. Un colet cu o figurina de sticla de aceeasi marime cu prima pe care o primise, ce acum avea o forma de fructa – de asemenea de neidentificat, asa cum era si animalutul. Parea un fel de gutuie strivita. Sau era de fapt o vanata?! Oricum, acel cadou i-a spus bunicii mele ca Postasul nu avea vocatie de sticlar… Oare el isi daduse seama de asta?