Se trezi cu fața boțită și cu palpitații la inimă. Un vânt răcoros îi făcea pielea de pe fund să se strângă și umerii să se scuture. Era complet goală, pe o suprafață moale, unsuroasă și parfumată. Mirosea a bere trezită și licorice. Pe măsură ce se ridica, gândurile îi reveneau. Costumul, panoul de control, vastitatea infinitului, atmosfera cu nori galbeni, aterizarea bruscă. Cadoul! Cadoul trebuia să fie în siguranță, altfel prezența ei aici ar fi fost inutilă.

Se ridică și se uită în jur. Cât vedea cu ochii în față, o întindere gălbuie, poroasă. Se retrase de razele roșiatice spre ceva ce semăna cu un bigudiu uriaș și căută cu ochii zona în care ar fi trebuit să fie încărcătura. Nava nu mai era acolo, însă un cub de lemn, cu latura de aproximativ zece metri trona tăcut lângă un morman de ananas. Echipajul ei o lăsase goală, cu provizii pentru o săptămână. Era planul cu care fusese de acord, dar asta nu o făcea să fie mai puțin îngrijorată.

Deschise cu grijă capacul, luă un pachet din el, învelit în hârtie lucioasă, luă și un ananas de jos și o porni la drum. Prima stuparniță ar trebui să fie la doar doi kilometri, spre răsărit. Pe măsură ce mergea, se gândea cum o să mănânce ananasul într-o lume care nu inventase prelucrarea metalului. Urma să le dea cadoul și să plece cât mai rapid, dacă mai vroia să își vadă copiii în viață.

Citise despre Fari38C sute de pagini, dar, ca de obicei,  experiența unei planete noi nu se compara cu fotostopica, nici măcar cu fotodrama. Trebuia să fii acolo, să vezi, să miroși, să guști ca să înțelegi. Un bulgăre de cremă albă o lovi în sânul drept și o făcu să observe o mulțime de oameni care se vânzoleau și încolăceau la trei metri înainte. Niciunul nu scotea un sunet și erau complet goi. Se părea că a nimerit în mijlocul jocurilor anuale de bătaie cu frișcă. Cel care o lovise era un băiat de vreo șase ani, cu capul lipsit de păr, care acum se învârtea în jurul ei și îi făcea cu degetele semnele de bun-venit-poftiți-la-masă. Refuzul era ilegal, așa că îl urmă.

Învățase limbajul interplanetar al semnelor încă din copilărie, dar era prima dată când intra în contact cu oameni care foloseau doar acest limbaj, fiind lipsiți de corzile vocale. Tocmai de aceea, ei erau cei care îmbogățeau vocabularul limbii cu noi expresii tot timpul, ajungând să folosească aproape 50.000 de cuvinte. Iar ea știa doar 2000.

Îl urmă pe Legos-c5, căci acesta era numele copilului, spre stuparnița din spatele bătăii cu frișcă, ocolind mulțimea de la distanță, dar tot ajunse în fața porții cu frișcă în păr și patinând nesigură, abia ținându-și echilibrul. Stuparnița avea mai multe etaje decât putea ea număra. Pereții, tavanul și podeaua erau din același material galben moale, însă destul de rezistent pentru a susține greutatea oamenilor și a mobilelor. Urcând panta ce ducea spre etajele superioare, putu observa fiecare cameră în voie, fiindcă nu aveau uși. Un pat în stânga, patru-cinci perne pe jos și un dulap cu bibliotecă era modelul obișnuit. Unele camere aveau o masă mare în mijloc, un cuptor și un frigider, altele semănau cu niște depozite, cu stive de borcane și cutii.

Ajunseră la etajul XX, camera IV. Înăuntru se aflau doi bărbați care frământau o cocă verde. Pe masă se mai aflau bucăți de cocă portocalie și roșie. O femeie stătea la fereastră și butona un aparat rotund, ca un tensiometru. Copilul fugi la ea și o îmbrățișă. Îi făcu mai multe semne, din care fata înțelesese doar străin, foame, ananas. Femeia se uită la ea și îi spuse, în limbajul semnelor:

– Bine ai venit. Numele meu este Darca-c5. Poți desface ananasul punându-l în vaponvingător.

Femeia se îndreptă spre un bufet din dreapta ei și deschise capacul unei cuve de sticlă, plină cu abur.

– Aburii transmit cojii să se desprindă, pentru ca noi să-i savurăm conținutul. Ai pe planeta de unde vii aparate care vorbesc pe limba fructelor, legumelor sau animalelor?

– Spre rușinea mea, nu. Sunt curioasă cum funcționează. E o invenție nouă, bănuiesc, nu apărea în manualele despre planeta voastră. Mă voi bucura dacă veți vrea să îmi oferiți câte un aparat din fiecare înainte să plec, pentru a le studia în liniște. Acum sunt contratimp. Am venit să vă aduc acest cadou și mă voi grăbi să plec. Planeta mea e la 10 xeni de aici, ceea ce înseamnă că cei pe care i-am lăsat în urmă vor fi cu 22 de ani mai bătrâni când mă voi întoarce, dacă voi pleca mâine dimineață. Numele meu este Alia, îmi pare bine de cunoștință.

– Dezavantajele de a fi cercetător. Și nouă ne pare bine de cunoștință. Vom face tot posibilul să terminăm ritualul înainte de răsărit, pentru a te putea lăsa să pleci.

Femeia luă ananasul din cuvă, îi dădu jos coaja, ca pe o haină și mușcă din el. Îi dădu și copilului să muște și apoi îl întinse fetei care se uita curioasă când la ei, când la bărbații care acum tăiau coca întinsă cu forme de plastic înstelate și o puneau în tăvi moi, din silicon.

Le întinse pachetul învelit în hârtie lucioasă și zise:

– Din partea Intendentului Suprem. Mai sunt încă 99 de pachete la doi kilometri de aici. Ar trebui să vă fie de ajuns pentru următorii cinci ani Capitulieni.

– Ultimul transfer a fost acum cinsprezece ani, răspunse femeia și o umbră îi trecu pe fața care mereu zâmbea. Acum își dădu seama că și copilul și bărbații zâmbeau de când intrase pe ușă, fără oprire.

– Vă transmitem scuzele noastre. Am urmărit exportul vostru și am observat o creștere exponențială în ultimii ani, așa că ne-am gândit că ați descoperit o sursă proprie. Abia anul trecut când exporturile s-au înjumătățit s-a dat alarma și am pregătit această misiune.

Femeia făcu niște semne băiatului pe care Alia nu le înțelese și acesta ieși din cameră.

– Vino aici, spuse Darca. Vezi bătaia de jos? Ce crezi că se întâmplă acolo de fapt?

– Bătăile cu frișcă au început pe Fari38C acum zece ani. Motivul este necunoscut. Se crede că sunt jocuri distractive și competitive pentru a crește pofta de frământat a populației.

– Nu este frișcă ce vezi, spuse femeia și îi puse Aliei mâna în păr. Când o retrase avea în palmă mai multe șuvițe. Stai liniștită. O să-ți dau o cremă pentru sânul tău și pentru picioare.

Abia atunci Alia observă cum pielea de pe sânul drept și de pe picioare se înroșise și se crăpase. Nu simțea totuși nicio durere. Palpitațiile reveniră și senzația de frig îi făcu oasele să se ciocnească, ca tuburile unui clopoțel de vânt. Bărbații puseseră toate tăvile în cuptorul imens de pe peretele din spatele mesei și ieșiră din cameră.

– Poftim, asta va trebui să îți vindece pielea de arsură, spuse Darca și îi mângâie sânul cu o cremă translucidă, cu miros pătrunzător de sulf. Ia tu de aici și pentru picioare.

Alia luă crema și se unse cu ea pe picioare. Imediat ce o întindea se întărea și devenea ca o pojghiță de gheață. Își aminti că farienii nu erau un popor violent, că nu dețineau arme și că rănirea intenționată a unui străin ar fi echivalat cu excluderea tuturor din Ecuație. De aceea nu avea arme, de aceea nu purta echipamente de comunicație. Trebuia ca ei să aibă încredere în ea. Dar ce era cu luptele astea? Se uita întrebătoare la Darca, neîntrăznind să facă semnele întrebării care îi stătea în gât ca un os de pește.

– Hai să-ți arăt ceva, spuse femeia și ieși din cameră.

Alia o urmă pășind cu atenție. Observă că pielea nu-i mai era roșie și crăpăturile se închideau. Ar trebui să ia și o cremă când va pleca, pentru a o studia. Intră într-o cameră ca o magazie. Rafturi din același material ca pereții susțineau cutii de plastic albe de toate mărimile, așezate unele peste celelalte. Darca luă o cutie și o deschise. O aromă de brad, levănțică și portocale ieși din cutie și o făcu pe Alia să se relaxeze. Îi amintea de copilăria în care tutorii ei îi aduceau de fiecare dată biscuiți farieni, iar ea fugea cu ei lângă lacul de la marginea orașului unde îi savura fericită.

– Pot să gust? întrebă și luă un biscuite verde, cu o steluță albă dintr-o pastă lipicioasă care mirosea a caramele.

Femeia se uita la ea cu același zâmbet pe față. Alia mușcă și se înfioră. Gustul de cauciuc ars și gaze de eșapament îi inundă gura și o arsură îi coborî pe gât până în stomac.