Te-am întâlnit azi noapte între un felinar și roata cea mare.

Părul tău avea aceeași nuanță de auriu, fin ca franjurile perdelelor de la bunica. Îmi aducea aminte de cum dormeai la mine în poală, pe iarba din spatele casei de la țară și spatele meu era demult înțepenit, abia respiram ca să nu țip de durere, o armată de crabi mergea la război prin venele mele, iar în umeri aveam pietre de râu, dar nu mă mișcam, să nu te trezesc.

Erai îmbrăcat într-un costum albastru, de catifea, destul de ciudat pentru o plimbare în parc. Mi-a amintit de toate nunțile la care am fost împreună, unde de fiecare dată prindeam buchetul, fiindcă știam să stau exact în spatele miresei și tu te uitai din ce în ce mai ciudat la mine, dar mă invitai la dans și ne prosteam de parcă nimeni nu se uita, până ce melodiile din playlistul DJ-ului se terminau cu That’s amore și rudele își luau la revedere de la miri, cu picioarele umflate și obrajii ca vinul.

Ochii tăi erau la fel de mari și triști ca în prima zi în care te-am cunoscut. Mi-au amintit de nenumăratele momente în care te rugam (sau forțam?) să iei aparatul și să-mi faci poze la fiecare colț de stradă în vacanțe. Mai de jos, măi, să fie perpendicular obiectivul pe mijlocul pieptului meu. Mai dintr-o parte, ți-am mai zis să nu centrezi subiectul. Adică pe mine. Ce e mașina asta în dreapta? Mai fă câteva, să nu se vadă. Stai să treacă oamenii ăștia, să nu apară în spate. Și mai ales, stai pe loc, să așteptăm ora de aur dinaintea apusului.

Părul, hainele, ochii, buzele, brațele tale, toate erau așa cum le țineam minte, doar că nu mai străluceau. Nicio lumină, nicio muzică nu le mai făcea să se învârtă. Ca un carusel nemișcat și tăcut. Era să iau și amendă fiindcă am sărit gardul să trag de tine, să te pun în mișcare. Era să mă și muște amintirea sărutului tău.