Evoluţie. Adaptarea omului la om.

„Găsesc televiziunea foarte educativă.

De fiecare dată când cineva porneşte

televizorul, mă duc în camera cealaltă

şi citesc o carte.” Groucho Marx

Pentru inceput

Adaptarea omului la om înseamnă adaptarea omului la propriile descoperiri. Aceasta s-a înfăptuit în trepte şi de fiecare dată cu mare dificultate, trecerea fiind condiţionată de prefaceri în plan social, psihologic şi chiar fiziologic. Trecerea de la manuscris la tipar, de la tipar la televiziune şi de la televiziune la internet sunt doar câteva, poate cele mai importante trepte pe care omenirea le-a avut de urcat. Iar în timpul fiecărei deplasări, datorită efortului depus şi neputinţei de a determina pe termen mediu şi lung efectele, oamenii au devenit neîncrezători, au scris cărţi idolatre la adresa treptei anterioare, încercând cu ardoare să păstreze valorile în care investiseră până atunci crezând că se vor pierde, şi, de asemenea, cărţi denigratoare la adresa treptei care urma.

Cu o astfel de abordare, izvorâtă din neîncredere, ne confruntăm şi noi acum, o dată cu răspândirea la scare mondială a televiziunii, ce se află în faza de maturitate, deci la momentul în care are cea mai mare influenţă, şi cu apariţia internetului. S-au scris şi de data aceasta, poate mai mult pentru că şi mijloacele sunt mai la îndemână, o mulţime de cărţi ce tratează societatea de consum, noile produse ale culturii de masă, înfluenţa mass-media şi caracteristicile noului om (homo videns, supra-omul de masă). Dintre acestea cele mai multe critică negativ societatea de consum, influenţa televiziunii şi a internetului, dar sunt şi câteva care analizează de pe o poziţie neutră schimbările recente, sau altele care chiar elogiază noile produse.

Problema pe care o identific constă în conflictul care apare între poziţiile opuse, conflict care consider că porneşte din anumite sentimente umane de frică şi nesiguranţă în faţa schimbării, din nevoia de certitudine sau stabilitate, şi nu dintr-o cercetare bazată pe statistici, comparativă istoric şi eliberată de orice urmă de vanitate.

Ce au spus altii

Ne aflăm la momentul în care trebuie să urcăm o nouă treaptă. Această mişcare, în timp istoric, echivalează cu câteva decenii. Eforturile depuse sunt importante şi teama faţă de repercursiunile viitoare este pe măsură. Prin urmare, se comunică foarte mult în legătură cu acest subiect. Cei care se află pe poziţia de rezistenţă sunt cei care critică societatea de consum, subliniind doar efectele negative pe care le întrezăresc. Cei care se arată mai flexibili şi încearcă să vadă şi avantajele şi dezavantajele schimbării, deşi mai puţini, dau o notă de obiectivitate disputei. Încercarea noastră va fi acum de a delimita aceste poziţii şi apoi de a verifica soliditatea argumentelor pe care le susţin.

Pentru prima poziţie, ce se opune, ca reprezentat îl avem în principal pe Jean Baudrillard şi cartea sa „Societatea de consum: mituri şi structuri”. Deşi aparent face un tablou al societăţii de masă, autorul expune judecăţi de valoare în legătură cu fiecare caracteristică a ei. Într-un stil foarte persuasiv şi ironic, abundent în exemple şi figuri de stil, ne spune încă din primele pagini că datorită abundenţei produselor raritatea a dispărut, sau că oamenii acum nu mai sunt înconjuraţi de alţi oameni ci de obiecte, devinind astfel, la fel de lipsiţi de viaţa ca şi ele. Gândirea magică este cea care guvernează mentalitatea de consumator al oamenilor, care cred că dacă au mai mult, cu precădere din acele produse ce le conferă status, vor obţine şi fericirea. Profitul şi rularea banilor sunt cele care guvernează întregul mers al societăţii.

Tot aici, îl putem încadra şi pe Herbert Marcuse cu „One-dimensional Man”, în care prezintă societatea ca uniformizată, individul fiind integrat într-un sistem ce îl domină şi îi crează false nevoi pentru a contribui apoi, în încercarea de a le satisface, la perpetuarea lui. Pentru a ne elibera de fenomenul de desublimare, care constă în lichidarea elementelor de opoziţie şi transgresie din cultura înaltă datorită progresului tehnologic, trebuie să învăţăm să refuzăm ceea ce mass-media vrea să ne impună (The Great Refusal); să încercăm să ne păstrăm individualitatea, încurajând diversitatea.

George Ritzer cu „McDonaldizarea societăţii” se alătură şi el acestui curent. El susţine că sistemul lanţului de restaurante tinde să se aplice şi în alte domenii ale vieţii sociale, cum sunt educaţia, serviciile de sănătate, călătoriile sau chiar familia. Astfel, ne confruntăm cu o generalizare a unui sistem ce atribuie valoare doar cantităţii.

Obiectivele dominante vor fi eficientizarea, calculabilitatea, previzibilitatea şi controlul. Acestea sunt noile linii directoare ale unei societăţi uniformizate şi globalizate (americanizate): optimizarea trecerii de la o stare la alta, cantitatea determinantă pentru calitate, siguranţa şi familiaritatea date de aceleaşi produse şi servicii oriunde, facila gestiune conform aceloraşi proceduri.

Şi în sfârşit, cel mai hotărât şi mai represiv opozant al noilor schimbări, în principal al globalizării televiziunii şi culturii de masă, este Giovanni Sartori în cartea sa „Homo Videns: imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea”. În această carte de opinie se realizează un colaj al domeniilor în care televiziunea acţionează şi modifică comportamente. De la atitudinea tele-privitorului care devine pasivă şi credulă în faţa imaginilor, la sfera politică, unde accentul cade de pe partide pe oameni şi prestanţa lor publică, scandalul fiind cel mai căutat; de la educaţie şi familie până la problemele sociale ce apar, televiziunea se face vinovată.

Deoarece imaginile par a fi cea mai apropiată formă de redare a realităţii, au şi cea mai mare credibilitate, în asta constând pericolul la care suntem expuşi. Autorul ne arată că ele pot subinforma, prin redarea doar unui fragment de realitate, sau dezinforma prin tehnici speciale audio-video de perspectivă sau editare, poate mai bine decât orice alt mijloc de comunicare. Prin urmare, sloganul sub care stă întreaga industrie a televiziunii ar fi „non vidi, ergo non est”. Ni se prezintă doar ceea ce îndeplineşte un interes, sau ceea ce este uşor de captat.

De asemenea, omul în faţa televizorului, îşi pierde capacitatea de abstractizare şi de gândire critică, devine un produs al mass-mediei. Această instituţie ce ajunge să guverneze şi masele şi individul, promovează pseudo-evenimentul, excentricitatea, agresivitatea, emotivitatea, subiectivitatea alegătorilor. Omul post-gândirii este „incapabil de reflecţie abstractă şi analitică, bâlbâit în demonstraţia logică şi în deducţia raţională, dar mai puternic în sensul vederii şi fantazării”.

Pe aceeaşi linie deşi rezervat în sensul criticii negative a culturii de masă, făcându-i doar o prezentare din punctul de vedere al scenariilor cărţilor, se află şi Umberto Eco în „Supraomul de masă”.

Câteva caracteristici opun romanul popular literaturii elitiste: faptul că nu ridică probleme pentru care să nu dea o rezolvare, având mereu un final fericit, devenind astfel democratic-paternalist şi faptul că are un scenariu standardizat, previzibil. „Într-un cuvânt, romanul popular năzuieşte spre pace, romanul problematic pune cititorul în război cu sine însuşi. Aceasta este deosebirea; tot restul poate fi (şi adesea este) în comun” .

Acest mod de a prezenta realitatea este cel mai potrivit, după părerea mea, deoarece nu atribuie judecăţi de valoare nejustificate, ci doar, chiar dacă într-un mod uşor ironic, descrie preferinţele păturii de mijloc a societăţii. Pentru că şi această distincţie ar trebui făcută. Nu toată societatea este „de consum”, ci doar cea de mijloc poate fi considerată aşa. Ceea ce nu este un lucru rău sau bun, dar un lucru ce trebuie analizat obiectiv şi descris aşa cum e, cu cauzele determinante şi efectele ce vor urma.

Putem aminti şi de o carte apologetică la adresa produselor culturii populare, în opoziţie cu cea rafinată, deşi aceasta ia în calcul doar dimensiunea estetică, care nu face neapărat obiectul acestei dezbateri, pentru că Giovanni Sartori în „Estetica pragmatistă: arta în stare vie”, chiar dacă are în vedere şi alte dimensiuni, face o particularizare a fiecăreia reducând-o la această valoare.

Putem însă reţine câteva amănunte esenţiale din abordarea critică a „societăţii de consum” care este prezentată aici. În primul rând faptul că atunci când se fac deosebirile antagonice între produsele unei culturi sau a celeilalte, din cea rafinată se aleg doar operele de geniu, iar din cea de populară, doar cele mai mediocre. Iar în consecinţă, şi atitudinea celor care critică este elitistă, adică viciată de vanitate faţă de marea masă „amorfă” văzută de sus. Dar ideea care transpare din această carte şi rămâne demnă de reţinut, este că produsele culturii populare sunt altceva, nu mai valoroase sau mai puţin decât cele ale culturii rafinate.

Ce am eu de spus

Am văzut cum societatea de consum este uniformizată şi imbecilizată de televiziune, cum oamenii din subiect devin obiect pentru mass-media şi produsele ei, cum cultura populară este standardizată şi orientată de profit, cum oamenii pierd capacitatea de a abstractiza şi analiza critic. Dar pe ce se bazează toate aceste viziuni apocaliptice? Apel la statistici nu se face şi nici contextul istoric nu este luat în calcul. De asemenea nu se face nici o analiză comparativă a schimbărilor ce au mai existat de-alungul timpului.

De fiecare dată, în istorie, când s-a descoperit un nou mijloc de comunicare, a apărut un nou stil în artă, o nouă descoperire în ştiinţă, oamenii s-au speriat şi au prezis efecte negative asupra societăţii, asupra omului.

Transformările istorice au fost urmărite de o eternă teamă, la fel ca cea a lui Pharaoh în faţa cărţii, că orice „nouă realizare tehnologică ar putea desfiinţa sau distruge ceva considerat preţios, rodnic, ceva care reprezintă valoarea în sine, şi încă una adânc spirituală.”

Când au apărut primele cărţi, s-a crezut că oamenii îşi vor pierde memoria şi vor avea impresia că dobândesc cunoaştere, doar fiindcă au citit. Când a apărut prima locomotivă, cu aburi, nu s-a putut concepe ca un om să meargă cu o aşa mare viteză, s-a crezut că tensiunea îi va creşte şi nu va putea supravieţui.

Când a apărut tiparul, s-a crezut ca accesul larg la cultură poate fi periculos pentru masele „inconştiente”, care vor fi atunci foarte uşor manipulate. Când a apărut industrializarea s-a crezut ca valorile moştenite se vor pierde, iar oamenii, deoarece au început sa lucreze cu maşinării, vor deveni ca ele, fără suflet şi conştiinţă.

Când a apărut televiziunea., s-a crezut că imaginile vor înlocui scrisul, omul nu va mai fi capabil să analizeze critic informaţia, să conceapă ceva liniar, iar marile opere se vor transforma în kitch, o dată mediate.

Iar acum, în sfârşit, pentru internet teama este că datorită lui cărţile vor dispărea iar oamenii vor face parte dintr-un „sat global”, singuri, deşi conectaţi la întreaga lume.

Fiecare treaptă a fost urcată într-un timp foarte îndelungat, ceea ce exprimă timpul de care a avut nevoie omenirea pentru a se adapta la propriile invenţii. Cu greutate s-a făcut această mutare, dar apoi a urmat iarăşi o perioadă de calm, de interiorizare şi definitivare a schimbărilor ce tocmai se petrecuseră.

Având în vedere toate acestea, suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă nu cumva toate acele cărţi care critică comportamentul „societăţii de consum”, nu sunt determinate defapt de vanitatea autorului ce se consideră superior intelectual, cunoscător al culturii rafinate pe care o poate înţelege. Şi chiar dacă face într-adevăr parte din elită, nu are dreptul să critice pe cei care nu au aceeaşi capacitate precum el.

Elita a fost, este şi va fi restrânsă, nu consider că se poate vorbi de o descreştere a numarului celor care fac parte din această categorie. O dată pentru că dacă mai demult, înaintea apariţiei tiparului, ceilalţi oameni erau mai degrabă săraci şi analfabeţi, în sensul în care nu ştiau să scrie şi să citească, acum ceilalţi sunt mai degrabă mediocrii şi analfabeţi în sensul în care nu înţeleg, conform viziunii pe care a avut-o Alvin Toffer în urmă cu aproape 30 de ani, „analfabetul viitorului nu va fi cel care nu ştie să citească, ci cel care nu ştie să înţeleagă.”

În al doilea rând acestă situaţie, dacă este susţinută de mijloacele de comunicare în masă, devine şi o metodă de control: ce s-ar întâmpla dacă toţi oamenii ar putea abstractiza şi gândi strategic, ar veni cu soluţii şi idei proprii? S-ar declanşa atunci cele mai dure războaie, omenirea s-ar prăbuşi sub propria-i greutate. Ceea ce o ţine acum este echilibrul dintre puterea conducătoare şi puterea reglementatoare a maselor, între elitele cultivate şi marea majoritate „populară”.

Astfel, consider că problema principală ar trebui să se mute dinspre critica unui mers inevitabil al lucrurilor, datorită scindării naturale a populaţiei, înspre stabilirea echilibrului între produsele culturii de masă şi cele ale culturii rafinate, pentru ca oamenii să poată alege oricând un drum sau altul, stagnarea confortabilă sau autodepăşirea.

În această ordine de idei, poate completa şi Eco care afirmă: „chiar dacă ar fi adevărat că astăzi comunicarea vizuală domină comunicarea scrisă, problema nu constă în contrapunerea acestora. Problema este cum să fie îmbunătăţite ambele.

Educaţia foloseşte traducerea limbajului ştiinţific în termeni comuni pentru a-l face pe neiniţiat să înţeleagă. De ce un documentar filmat ar însemna vulgarizarea ştiinţei? Întotdeauna au fost mai mulţi oameni ce ar fi dorit să asiste la un concert de muzică clasică dar nu au avut posibilitatea să ajungă la unul, sau la fel, au fost mulţi neiniţiaţi dar potenţiali admiratori ai acestui gen, de ce atunci un asemenea concert televizat ar fi viciat? Ce înseamnă kitchul şi de ce este el inferior? Putem spune că este un obiect imitaţie, fără nici o semnificaţie? Dar semnificaţia este atribuită de om şi nu a obiectului în sine.

De ce sistemul ce promovează eficientizarea, previzibilitatea şi controlul nu este bun pentru mase? Acum sunt mult mai mulţi oameni ce au parte de educaţie sau călătorii. Nu este oare un pas normal în dezvoltarea societăţii acest sistem? Eficientizarea în domeniul educaţiei ar fi reprezentat în Europa de sistemul Bologna, în domeniul cunoaşterii de apariţia hipertextului ce rezolvă probleme de timp şi spaţiu, pentru căutare sau depozitare. Prin urmare, „ideea că noile tehnologii le anulează pe cele anterioare este mult prea simplistă.

Mass-media poate influenţa dar niciodată impune. Vom putea mereu să alegem o carte sau un ziar în detrimentul filmelor sau ştirilor televizate, dacă le considerăm a fi de o calitate superioară pe acestea din urmă.

Iar in final…

Am plecat de la o prezentare a principalelor puncte de vedere în legătură cu subiectul dezbătut: cultura media şi societatea de consum, critica culturii de masă, am identificat faptul că toate acestea susţin o falsă problemă şi am încercat să aduc argumente în sprijinul acestei presupoziţii. Este normal să existe o cultură populară, asta nu înseamnă că cea elitistă va dispărea. În orice schimbare există avantaje şi dezavantaje, trebuie doar să le analizăm nepărtinitor şi să facem acest lucru având în vedere istoria, contextul actual, si efectele pe termen lung. Spre deosebire de cei care s-au poziţionat împotriva schimbărilor, am încercat să fac o asemenea analiză, dar nici eu, nu am apelat la vreun mijloc sociologic de cercetare, ceea ce ar fi dat un plus de veridicitate.

În concluzie, încă o dată acum, omul are capacitatea de a alege; alternativele îi sunt puse la picioare, după felul şi asemănarea lui. Spre exemplu, când cineva deschide televizorul, putem merge în camera cealaltă şi citi o carte. Depinde numai de noi.

Ce am citit

Baudrillard, Jean, Societatea de consum: mituri şi structuri, Bucureşti, Editura Comunicare.ro. 2005

Eco, Umberto, Supraomul de masă, Constanţa, Editura Pontica, 2003

Eco, Umberto, De la Internet la Gutenberg, din Pietre pentru templul bibliologiei, Conferinţă prezentată la Academia Italiană pentru Studii Americane Avansate, magazin bibliologic, 2005, nr 1-2

 

Marcuse, Herbert, One-Dimensional Man, Boston, Beacon Press, 1991

Ritzer, George, McDonaldizarea societăţii, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2001

Sartori, Giovanni, Homo Videns: imbecilizarea omului prin televiziune şi post-gândirea, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005

Schusterman, Richard, Estetica pragmatistă: arta în stare vie, Iaşi, Editura Institutul European, 2001

---