Dragi cititori, trebuie să vă mărturisesc ceva. Este vorba despre o experienţă pe care am avut-o, şi care mi-a schimbat viaţa.
Dar mai întâi vreau să ma prezint în câteva cuvinte, aşa cum eram atunci, pentru a vă da seama de ce impactul a fost atât de mare.
Eram un tip înalt, destul de subţire la trup şi la mers, mai degrabă mereu grăbit şi neîndemânatic decât răbdător şi calculat, dar cu o mare iubire de semeni.
În cea mai mare parte a timpului meu liber, îmi plăcea să mă plimb, să observ oamenii pe lângă care treceam, să-mi închipui ce zi a avut fiecare, sau chiar ce viaţă, după expresia ochilor sau îmbrăcăminte, după cele câteva vorbe pe care le prindeam sau dupa un zâmbet.
Se poate spune că eram un tip cu multă imaginaţie, ce se mira şi se amuza de orice lucru mărunt.
Dar, la un moment dat, s-a produs o ruptură. S-a întâmplat ca într-o zi, în timp ce mă plimbam ca de obicei, în parc, să mă aşez lângă cineva pe o bancă. Mă uitam la oamenii care treceau, când persoana de lângă mine începe să-mi spuna cu o voce liniştită, feminină, sigură pe ea… “Cred că eşti un tip destul de singur… Îţi place să priveşti oamenii, să-ţi imaginezi viaţa fiecăruia, dar nu ai niciodată curajul de a-i cunoaşte cu adevărat. Treci pe lângă ei, îi auzi vorbind, râzând, făcând cine-ştie-ce şi deja ai impresia că îi şti de mult timp… şi treci mai departe.”
Iar eu… Cred ca mă uitam la ea cu nişte ochi foarte mari şi nu ştiam ce să spun… pâna la urmă “ăăă… de unde şti toate lucrurile astea?”
Şi ea mi-a zis… “Am văzut în ochii tăi… Am văzut cum te plimbai prin parc, cum te uitai la oameni, cum zâmbeai reţinut din când în când… Eram exact ca tine. Mi-era frică de ei… să mă apropii, să îi cunosc… Aveam impresia că o să mă respingă. Aşa că am început să îmi imaginez viaţa fiecăruia. Treceam prin ea foarte repede şi deja parcă mă plictiseau. Puteam eu să îi resping. Şi plecam mai departe. Zi de zi, consumam vieţile celorlalţi şi mă simţeam împlinită. Iluzii… Defapt eram la fel de nefericită ca şi tine, aşa cum te văd acum.”
Iar eu… cred că rămăsesem atât de absorbit de vorbele ei… de părul ei atât de aproape că parcă-i simţeam atingerea… încât nu mai exista nimic în jur… culori amestecate şi sunete nedefinite. I-am răspuns parcă dintr-o stare de transă apăsătoare… “Ai dreptate… ai dreptate… Mi-a fost frică…” Şi imediat, parcă m-am trezit “Dar cum ai reuşit? Cum ţi-ai dat seama că defapt nu erai fericită? Că defapt te apărai, că nu trăiai în realitate ce ai fi vrut cel mai mult… Să ai oameni care să ţină la tine… să nu fi respinsă? Şi acum.. cum de ai intrat în vorbă cu mine? Puteai să te înşeli…”
Ea.. ea atunci mi-a zâmbit.. Mi-a povestit cum a început să citească… Cum făcea acelaşi lucruri pe care le făcea cu oamenii din jur, cu personajele cărţilor. Urmărea viaţa lor, îşi imagina şi alte lucruri, care nu erau povestite de scriitor… Îşi dădea încet-încet seama că aici totul se potrivea, pentru că personajele nu erau reale. Dar în viaţa de zi cu zi avea nevoie de altceva. De ceva concret, palpabil. De prieteni şi discuţii. Cărţile şi oamenii seamănă, dar trebuie să separi lumea reală de cea imaginară, şi să poţi trăi în amândouă pentru a te simţi împlinit. E atât de frumos. Asta am învăţat şi vă îndemn şi pe voi. Să citiţi pentru a vă exersa imaginaţia, creativitatea, să cunoaşteţi pe cei de lângă voi pentru a simţi că trăiţi cu adevarat.