Metafora firului de lână

“Un cuvânt e un arbore. Că s-a născut pe pământul tău, ori a căzut ca o sămânţă din lumea altora, un cuvânt este, până la urmă, o făptură specifică. A prins rădăcini în huma ţării tale, s-a hrănit din ploile ei, a crescut şi s-a răsfirat sub un soare ce nu e nicăieri acelaşi, iar aşa cum este nu poate fi lesne mutat din loc, transplantat, tradus.” (Ct. Noica)

În Tractatus Logico-philosophicus, Wittgenstein considera că limbajul are o esenţă unic-determinabilă, o singură logică subiacentă, ce poate fi explicata cu ajutorul analizei structurilor interne în relaţiile lor cu lumea. Aceste relaţii le numeşte el a fi “de reprezentare”, deoarece se crează un izomorfism între obiecte şi enunţurile atomare, între stări de lucruri şi judecăţile pe care le facem despre ele. Astfel, el vorbeşte despre un limbaj ideal, universal, obiectiv, perfect traductibil, explicat prin “metafora firului roşu”, a firului unic ce străbate neschimbat.

În antiteză cu această poziţie, în lucrarea sa ulterioară schimbării paradigmatice, Cercetări filosofice, acelaşi Wittgenstein ne prezintă principalele idei din Tractatus, de data aceasta cu semn schimbat. Cuvintele cheie cu referire la limbaj sunt acum contextualitate, parţialitate, subiectivitate şi istoricitate. Nu mai exista o singură logică a limbajului, ci mai multe, în funcţie de context, acesta devenind o vastă colecţie de practici. Înţelesul nu mai constă în denotarea relaţiei dintre cuvinte şi lucruri, ci în folosirea unor expresii. Iar înţelesul unei expresii este folosirea pe care i-o putem da, într-un context anume. Limbajul se preschimbă continuu prin comportamentul uman ce ia o direcţie sau alta şi ca urmare, diversele folosiri primesc conţinut şi semnificaţie prin acţiunile noastre, care le necesită.

Contextualitatea amintita mai sus este denumită de el “joc de limbaj”. Acesta este poate cel mai bun semn al recunoaşterii relativităţii şi, totodată, o încercare de a da soluţii pentru o comunicare în cadrul ei, în cadrul diferitelor “forme de viaţă”. Ele sunt până la urmă lumi diferite, la care, dacă vrem să le înţelegem, trebuie mai întâi să avem acces, să putem stabili diferenţele şi apoi să le traducem în termeni proprii. El încearcă această soluţionare a problemei care este cunoaşterea celorlaltor “forme de viaţă”, dar nu explicitează concret această modalitate. Ce reuşeşte să facă însă, este să dea o rezolvare pentru problema cunoaşterii în cadrul propriei culturi, o problemă trecută de cele mai multe ori cu vederea. Iar aceasta este explicată prin “metafora firului de lână”. El dă într-adevar o rezolvare la această problemă conştientizând istoricitatea limbajului, care este totodată şi a modului nostru de a gândi şi acţiona. Astfel, pentru a ne putea înţelege, trebuie să cunoaştem istoria expresiilor ce s-au păstrat în tradiţie prin confirmare, ajungând să se “răsfire” precum copacul lui Noica, încărcându-se de semnificaţii. Expresiile sunt cele care ne pot aminti de lucruri pe care nu le-am învăţat niciodată. Sunt cele care conţin mai multă morală, filosofie sau religie decât oricare alt element al identităţii noastre.

Dar să vedem mai întâi ce reprezintă “metafora firului de lână”. Prin ea filosofilul analitic din a doua perioadă exemplifică caracterul cumulativ al expresiilor, ce fir cu fir, îşi adună înţelesuri în timp, ajungând să se asemene cu firul puternic de lână, ce se compune din mai multe firişoare subţiri. Eliade ar spune că este asemenea imaginii, ca un “fascicol de semnificaţii”. Sunt semnificaţii care se adaugă în timp celei primordiale, prin reinterpretare şi folosire. Iar această reinterpretare trece prin diverse etape ale tradiţiei şi culturii care lasă imprimate esenţe. De aceea, la momentul în care le privim, pentru că nu poate exista un sfârşit decât atunci cand ele se vor fi sfârşit deja, cand nu se mai adaptează contextului, ele ne apar ca nişte şisturi suprapuse şi întrepătrunse, în care trebuie să săpăm, să facem arheologie pentru a le determina toate înţelesurile sau vârsta celui dintâi.

Să vedem acum cum se leagă metafora firului de lână de jocurile de limbaj. Am putea spune strâns, cu doua noduri. Pentru că în aceste jocuri, “participanţii” trebuie să cunoască înţelesul firului rezultat prin întrepătrunderea firisoarelor, pentru a-l folosi în mod adecvat contextului. Indiferent dacă sunt jocuri de scurtă durată ca cele în care, urmând exemplele autorului, descrii, relatezi, informezi, negi, dai ordine, pui întrebări, dezlegi ghicitori, feliciţi, şamd, sau sunt jocuri mai ample de tipul curs universitar, masă de familie sau petrecere cu prietenii, trebuie să respectăm nişte reguli. Iar acestea sunt urmarea unui acord ce se stabileşte împreună cu ceilalţi participanţi încă de la primul joc, sau urmarea unor obiceiuri mai vechi, stabilite la fel, de membrii unei comunităţi, obiceiuri ce se transmit din generaţie în generaţie. Iar dacă aceste reguli se bazează pe practicile convenite şi acceptate ale unei comunităţi, ele reprezintă propria lor justificare.

Expresii româneşti intraductibile folosite în PR

De ce expresiile unei limbi sunt identitare am văzut, pentru că ele păstrează esenţe ale unor tradiţii trecute, printr-un conţinut moral, filosofic sau religios aparte, ce spun ceva despre felul nostru de a fi prezent. Dar de ce anumite expresii sunt intraductibile, credem că derivă din calitatea lor precedentă. Pentru că în culturi diferite, sensurile de bază sunt produsul unor factori ce nu pot fi înţeleşi decât de cei în a căror gândire au rămas întipărite efectele acestora. Prima comoară a gândirii omeneşti, spune Eminescu, este partea ei traductibilă, iar a doua este “partea de la moşi-strămoşi, partea netraductibilă”. Deci şi cea de-a doua este o comoară, pe care dacă o scoţi la lumină, toţi ar trebui să se bucure de ea. Acesta este lucrul minunat, spune Noica, la limbile naturale, “că până la urmă orice se poate traduce în orice limbă: cărţi, poeme, gânduri, dar nu se poate traduce un cuvânt”, sau o expresie, am putea spune, mai mult decât am înţelege-o şi noi ca nişte profani, cercetând fiecare cuvânt în dicţionar.

Cuvintele cu bogăţie de înţelesuri, sau cu înţelesuri intraductibile, continuă el, sunt cuvinte vechi. Dar nu cuvintele vechi interesează, căci ele sunt toate cuvintele din fondul principal, ci înţelesurile lor; nu ele ca atare, ci lecţia lor. Sunt cuvinte care ar fi prea grele dacă le-am păstra tot înţelesul. Şi totuşi nu ne putem împăca cu gândul că viaţa noastră, trăită prin limbaj, e doar o pierdere de sensuri valoroase. Ea este deopotrivă şi acumulare. Continuă reînnoire. O limbă este un fenomen viu, ce cuprinde deopotrivă şi ce nu se mai poate exprima, şi ce nu s-a exprimat încă. Iar astăzi este o încântare să descoperim de unde au pornit limbile şi cum s-au întruchipat ele, pentru că nu ne putem lipsi de istoria unei limbi, de regăsirea situaţiilor concrete, cum nu ne putem lipsi de viaţa unei societăţi.

Acum să trecem în domeniul concretului şi să încercăm să analizăm câteva expresii care mi s-au părut a fi foarte impregnate de sufletul nostru, românesc, ce s-ar putea încadra în sfera PR-ului, câteva expresii care au circulat în presa română post-aderare, aşa-zise anti-europene şi încă câteva care au fost înţelese greşit, pentru că au fost definite ad literam; interesant de văzut aici care au fost efectele acestei neînţelegeri.

Prin urmare, prima expresie care poate fi pusă în legătură cu încercarea de a convinge, este “a spune braşoave”. Primul ei firişor de lână se răsfiră până în vremea în care negustorii din Braşov, ce cutreiereau Moldova şi Muntenia, îşi lăudau marfa în târg.

Cu vorbe de mărire, de apreciere, de preţuire, cele prezentate păreau mai atrăgătoare şi nu mai ştiai de la cine să cumperi.

Un al doilea firişor ce s-a adăugat pleacă de la covrigii cu sare specifici oraşului, ce au suferit aceeaşi transformare ca şi gogoşile, ajungând să însemne minciuni. Pentru că, asemeni boţului de aluat, ce ar fi fost adevărul, la căldură ar fi crescut de trei ori, sfârşind deci într-o formă înşelătoare.

A doua expresie reprezentativă consultanţei de PR, mai ales în urma unei crize, ar fi “a drege busuiocul”. Această simplă formulă românească se pare a conţine întregul management al greşelii. Dar până la urmă de unde asocierea acestei plante aromatice, cu miros plăcut, puternic, ce aduce noroc şi dragoste, cu cei trei paşi de recunoaştere, scuzare şi reparare a unei abateri? Se pare că îşi are rădăcinile în practicile magice ale descântării unui bucheţel pentru a-i ajuta unei fete să se mărite. A drege însemnând atunci a vrăji.

Prin îndepărtarea de la practica iniţială se pare că s-a ajuns în domeniul culinar, spunând că se drege ceva cu ajutorul busuiocului. Pentru că aici a drege înseamnă a da un gust aparte, a da o aromă. În principal este vorba de îngrijirea vinului: atunci când butoiul în care era pus nu era curat, acesta se întindea, îşi schimba consistenţa şi gustul şi nu se putea repara decât prin pritocire (acţiunea de a turna vinul dintr-un butoi în altul, după fermentaţie, pentru a-l limpezi) şi prin adăugarea unor plante, printre care busuiocul avea cel mai bun efect.

De multe ori cel consiliat spune că înţelege şi că va urma sfaturile, îşi va reconsidera atitudinea, dar defapt “nu pricepe o boabă”, pentru că tot inadecvat va proceda. Fiind cunoscută şi expresia a da în bobi sau boabe, verbul acesta poate numi încurcătura unei ghicitoare faţă de poziţia unei anumite boabe, sau cea a neiniţiatului faţă de această practică. Pe de altă parte, boabă mai poate fi şi un exemplu pentru ceva mărunt, ajungându-se la o explicaţie de genul a nu pricepe o boabă, adică a nu se înţelege nici măcar puţin.

La a doua încercare cu cel care mai sus nu înţelesese sfaturile, pentru a-l determina să acţioneze într-un anume fel, pentru binele lui, putem ajunge, dacă rămâne la fel de încăpăţânat, “să-i facem capul calendar”. Ceea ce nu ar fi de dorit. Dar să vedem de unde provine această sintagmă. Se pare că în vechime, calendarele aveau caracter de cărţi “populare”, oferind şi informaţii de “învăţătură” şi “petrecere”. Astfel, oamenii se pare că erau copleşiţi de cantitatea de referinte, pe langă faptul că erau trecute şi toate sărbătorile religioase şi obiceiurile aferente. Până la urmă ajungeau să se uite ca “mâţa în calendar” şi să se “jure pe toţi sfinţii” că “ce-i prea mult strică”.

În cele din urmă, dacă cel vizat chiar nu vrea să înţeleagă, din mândrie sau alte cauze nebănuite, putem să-i spunem „să-şi facă de cap”. Iniţial aceasta însemna a-şi pune capul în primejdie, a face ceva inadecvat ce ar putea primejdui viaţa respectivului, unul ce dă dovadă de o purtare reprobabilă. Astfel, la început se referea la o problemă de viaţă şi de moarte, deoarece “a-i face cuiva de cap” însemna a-l omorâ. Trece apoi la o formă ceva mai atenuată desemnând o abatere de la morală, ajungând în ziua de azi să însemne a face ce vrei, a hotărâ de unul singur asupra acţiunilor tale cum sunt şi “a merge după capul tău” sau “a face ce-ţi trece prin cap”.

În final, dacă cel care a făcut după capul lui nevrând să asculte sfaturile altora mai obiectivi decât el a dat din nou greş, putem spune fără sfială că îi “lipseşte o doagă”. Extinderea constatării de neîmplinire făcută iniţial celui care construieşte vase de lemn e semnificativă prin putearea sugestiei – echilibrul şi funcţionalitatea întregului sunt de neimaginat în lipsa unei piese.

Am văzut cum se impletesc firişoarele de lână în câteva expresii pur româneşti, în asociere cu munca de convingere a unui consultant pentru un client autohton ce de obicei face “ce-l taie capul ” pentru că “ştie el mai bine” şi nu poţi învăţa decât dacă “dai singur cu capul”.

În corcondanţă cu aceste expresii, în ziarul Ziua, pe 4 ianuarie anul acesta, apărea o ştire a prozatorului, dramaturgului şi publicistului Ioan Groşan în legătură cu spiritul nostru ce face în orice situaţie “haz de necaz”. Aceasta apare într-un context în care “toti oficialii europeni intervievati de posturile noastre de televiziune şi-au exprimat bucuria pentru aderarea Romaniei la Uniunea Europeana; o bucurie totusi imediat temperată de sublinierea apasată a responsabilităţilor ce ne revin în această mare familie. Ni s-a sugerat că greul de-abia acum începe, ca n-o să ne fie usor, ca va trebui să facem sacrificii”.

Ne spune apoi reacţia pe care a avut-o cu privire la aceste avertismente, şi discuţia care a decurs: “ei, n-o fi dracul chiar atat de negru” şi imediat replica ce a venit din partea unui interlocutor, “expresia asta face parte dintr-un repertoriu clasic al jemanfişismului nostru specific, al tendintei autohtone – aproape metafizice – de a eluda, printr-o gluma, o vorba de duh, dificultăţile, de a ne situa mereu într-un tărâm “ou tout est pris a la legere” unde totul e posibil, dar nimic nu e serios. Şi apoi enumeră şi alte expresii tipic romanesti pe care un european nu le-ar poate intelege: “ce-am avut si ce-am pierdut”, “rău cu rău, dar mai rău fără rău”, “că n-o fi foc”, “dacă nu curge, pică”, “a se da pe brazda”, “a face rost”, “merge şi-aşa”. Ce-i drept, mai completează el, am avea şi spirit autocritic: “ca la noi – la nimenea”.

Dintre aceste sintagme, care după părerea lui sunt cele mai relevante pentru modul nostru de a gândi, deşi contraargumente ar putea apărea, am ales spre analiză pe cea mai plină de sensuri, şi anume “a face rost”. Dacă urmăm paşii prin care a trecut cuvântul „rost”, putem afla lucruri de mirare. La început spre exemplu însemna deschizătură, spaţiu îngust sau gură, din latinescul rostum, de unde expresia “a lua la rost”, a mustra pe cineva printr-un act de vorbire. Apoi încet, pe neobservate, se pare că i s-au atribuit alte şi alte înţelesuri. A mai însemnat sens, scop, justificare, de unde “fiecare cu rostul lui”. Ordine stabilă, stare de lucruri, de unde “a nu-şi afla rostul”, adică a nu-şi găsi astâmpăr. Apoi “a-şi pierde rostul”, adică a-şi pierde cumpătul sau “a fi în rostul lui”, adică a fi acolo unde îi este locul. În continuare lucrurile se complică. Avem “a face rost”, adică a procura, sau “a şti pe de rost”, adică a şti fără un text în faţă, din aducere aminte. Cred că am enumerat nu mai puţin de şapte firişoare semantice ale acestui cuvânt.

Ce s-ar întâmpla în cazul în care am înţelege această frumoasă expresie “a face rost”, prin “a face… gură” ? Adică a vocifera? Ar ieşi o mare încurcătură. Şi la fel s-ar întâmpla cu orice altă expresie dacă nu i-am înţelege sensurile, regulile ei de joc. S-ar întâmpla exact ca în secvenţa următoare de text: “Se trezeste unul de dimineaţă din cauza unor zgomote ciudate: se crăpa de ziuă. Îşi caută nevasta în pat şi n-o găseşte: o furase somnul. Se duce la baie şi se uită în oglindă, dar oglinda se face ţăndări: aruncase o privire. Pleacă la serviciu şi pe drum vede doua tipuri curioase de oameni: unii care scădeau în înalţime (pe ăia îi rodeau pantofii) şi alţii care dispăreau pur şi simplu (pe ăia îi fura peisajul). Ajunge la serviciu şi îşi vede toţi colegii lipiţi de tavan: purtau discuţii la nivel înalt. La un moment dat se dezlipesc şi cad toţi de-odata: cazuseră de comun acord. Se enervează şi pleaca de la serviciu. Pe drum, il vede pe unul lipit de asfalt şi vreo doi care trageau de el să-l dezlipeasca: era sarac lipit pământului.”.

Aceasta este bineînţeles o glumă ce se realizează prin înşelarea aşteptărilor create, fiecare expresie fiind înţeleasă literal. Dar ce reuşeşte ea să facă mai bine decât orice altă explicaţie, este să evidenţieze caracterul normativ al jocului de limbaj. Pentru a-l putea juca trebuie să fii avizat de toate sensurile expresiilor, de regulile lor de folosire, de rolurile fiecărui participant şi relaţiilor dintre ei. În caz contrar se ajunge, în cel mai bun caz, la o situaţie amuzantă, dacă nu chiar la ridicol, sau şi mai rău, la greşeli ireparabile ce vor declanşa mari crize de imagine. Iar aici putem exemplifica cu mii şi mii de exemple răsunătoare din istorie, pentru că majoritatea izbucnirii marilor conflicte se datorează neînţelegerii sau încălcării regulilor o dată stabilite. Aşa că, deşi ar putea apărea ca un joc în sensul său primar, jocul expresiilor nu ar trebui “luat în joacă”, ci, dimpotrivă, gestionat cu cea mai mare atenţie.

Borţun, Dumitru, Semiotică. Limbaj şi comunicare, Ed. SNSPA – Facultatea de comunicare şi Relaţii Publice, Bucureşti, 2001

Dumitrăscel, Stelian-Traian, Expresii româneşti până-n pânzele albe, Ed. Institutul European, Iaşi, 2001

Noica, Constantin, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1987

Noica, Constantin, Creaţie şi frumos în rostirea românească, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1973

Wittgenstein, Ludwig, Cercetări filosofice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004