Buna gandacel,

In 7 zile vei muri. Imi pare rau ca nu m-am gandit niciodata la tine pana acum, ca nu am avut prilejul sa ne cunoastem mai bine (stii cum e, nu iti dai seama ce ai pana nu pierzi). Acum nu te simt, fiindca functioneaza inca anestezia, dar stiu ca esti acolo, mic si fricos. Empatizez cu tine. Stiu cum e sa fii pe marginea prapastiei, sa-ti dai seama ca tot ce a fost pana atunci se va schimba irevocabil. Sa fii inca pe pamant stabil si sa stii ca in curand vei cadea in gol. E foarte greu de acceptat aceasta situatie. Parca in ciuda tuturor evidentelor, mai speram la o minune.

In cazul tau nu va fi nicio minune. Ai deasupra ta un pansament imbibat cu o substanta ce, in cateva zile, te va omora. Deja simti cum otrava se scurge spre tine. Poti sa-i simti mirosul intepator si gustul amar. Nu ai nicio scapare, asa ca tot ce-ti ramane de facut este sa te impaci cu situatia.

Doctorul a zis ca exista posibilitatea “sa zvacnesti”. Chiar asa s-a exprimat. Adica sa lupti, sa rezisti, sa vrei sa ramai in viata. In acest caz, a spus el, ar fi bine sa iau niste calmante (Ketonal) si sa vin mai repede la consult. Moment in care te va executa. Asa ca… ce rost are sa lupti?

Poate vrei o moarte demna? Sa nu te lasi doborat, sa fii un erou? La ce bun? Eroii ajung in acelasi pamant ca si cei care s-au resemnat si au plecat capul, doar ca primii, atunci cand inca sunt in viata, in loc sa se bucure de timpul ramas, se lasa manati de ura si razbunare.

Cu totii murim, stii foarte bine. Ne nastem cu o boala incurabila datorita careia mai avem de train doar, aproximativ, 90 de ani 🙂 Doar ca unii se intampla sa moara mai devreme, altii mai tarziu. Nimeni nu are scapare. Diferenta se face la felul in care alegem sa ne traim viata.

Acceptare, meditatie, iubire sau Lupta, agitatie, furie. Tu ce alegi?

Anestezia dispare incet si incep sa te simt. Esti la faza negarii. Creatura mica, gandacel, iubire… nu vrei sa accepti ca vei muri. Te inteleg. Iti placea viata. Si cand te gandesti la toti oamenii aia care isi bat joc de trupul lor cu droguri, tutun, alcool, nesomn, sedentarism si mancare nesanatoasa… Ai vrea sa le spui cum e sa fii bolnav incurabil, cum e sa fii in pragul mortii. Ai vrea sa le spui cat de mult vrei sa traiesti, ca ai vrea sa-ti dea tie trupurile lor, daca ei nu le vor. Ca ai fi vrut sa mai ai o sansa…

Zilele astea pot fi cele mai frumoase din viata ta. Poti acum, fata-in-fata cu moartea, sa traiesti cu adevarat. Stiu ca suna ca un cliseu, dar asa e. Poti acum sa nu mai amani sa faci lucrurile pe care ti le doresti, ca inainte, cand te indreptai spre a nu le mai face niciodata.  Poti acum sa te bucuri pentru ultima data de o pala de vant cu miros de covrigi calzi, de sfarsitul verii, de o limonada cu menta. Poti acum sa le vezi si sa le simti cu adevarat. Poti sa pui in ordine ce ai lasat nerezolvat, poti spune ce ti-ai dorit mereu si n-ai avut curajul. Asa ca nu lupta. Accepta moartea si bucura-te de viata.

Simt ca incepi sa fii de acord cu mine, dar inca tremuri de frica si dai din picioare, fiindca incepe sa ma doara locul in care esti. E normal sa-ti fie frica, fiindca nu stii ce te asteapta. Erai obisnuit sa te gandesti la viitor si sa planuiesti ce vei face. Acum nu mai poti face niciun plan. E o aruncare in gol, nu stii ce te asteapta jos. Poate fi o pajiste insorita cu trifoi si margarete sau o cadere infinita, rece, intunecoasa. Moartea adora sa tina secrete si sa faca surprize. Sper ca tie sa-ti faca o surpriza frumoasa.

Vorbesc atata de tine dar de fapt vorbesc despre mine. Esti o parte din mine, iar eu, la 24 de ani, am inceput sa mor, cate putin.

Adio. Accept. Incep sa traiesc. Sa iubesc si sa iau Ketonal.

Pe mai incolo!