O povestire bună e în primul rând scurtă.

O pagină jumate-două sunt de ajuns pentru câteva lucruri esențiale:

Să vezi un film, să împărtășești trei experiențe și un citat care-ți ia răsuflarea.

O povestire bună are mai mult lucruri nespuse, decât spuse.

Substrat, subtext și printre rânduri, îți hrănesc pielea mai ceva ca săpunul cu o pătrime cremă hidratantă.

Show, don’t tell e sloganul nostru. La fel ca și live and let live.

O povestire bună are un început fain și un sfârșit tragic.

Te primește în ea cu inima deschisă și te aruncă înapoi cu durere de dinți.

O povestire bună evită clișeele ca prostituatele polițiștii, le scuipă în față,

Le împinge pe scări, le dă foc în timp ce ascultă Island Blues și râde drăcesc.

Orice povestire are un conflict sau e o aventură, o călătorie care te schimbă sau care schimbă lumea în care trăiești.

Povestitorul e rece, obiectiv, nu filosofează, nu scrie poezii și nici superlative. El doar relatează ce vede. Și ce vede îți glazurează sufletul cu caramel sau smoală cu parfum de decembrie.

Într-o povestire bună fiecare obiect înseamnă ceva, fiecare personaj vrea ceva și fiecare propoziție curge din cealaltă.

Viața noastră nu e un roman, e o carte de povestiri cu zeci de foi albe.