Când nu știi nici numele unui fruct, nici cum ar trebui să arate, nu prea îți vine să muști din el. Doar că nu te poți opune curiozității. Așa eram noi, doi tineri puțin nebuni care se întâlniseră cu o seară înainte și acum se aruncau unul în lumea celuilalt cu avântul și nesăbuința unor acrobați la trapez.
Intrasem în acea vineri în camera unde se ținea petrecerea de sfârșit de an financiar, în amfiteatrul de la parter al companiei unde lucram, cu o plictiseală moale, ca o gumă de mestecat care mai are puțin și se destramă. Eram pe punctul de a scuipa și a mă scuza politicos, invocând o durere de spate, când l-am văzut. Stătea drept, cu centrul de greutate distribuit în mod egal pe ambele picioare, în negru de sus până jos, cu buzele închise demn și privirea inexpresivă.
Hipotalamusul meu a secretat instant un shot de dopamină în sânge, ceea ce mi-a făcut pașii să se îndrepte spre el. Întotdeauna am fost atrasă de oameni-ice berg, mai ceva ca fluturele de bec; de cei care exprimă doar zece la sută din ceea ce simt. În fața lor mă reîntorc în copilărie atunci când bunicii, de câte ori mă lăsau singură acasă, închideau ușa dormitorului lor.
Era un deliciu pentru mine să caut cheia în toată casa, sau să deschid prin balcon geamul camerei și să mă strecor înăuntru. Acolo mă așteptau noi provocări, fiindcă dulapurile și sertarele erau și ele închise. Victoria deschiderii unui sertar echivala pentru mine cu locul 1 la Olimpiada de iarnă, la patinaj artistic. Mi-am întors pe deget o șuviță roșcată, mi-am aranjat fusta roșie care se răsucise puțin într-o parte și l-am întrebat:
– Ce ți-ai dori de Crăciun anul acesta?
Și-a îndreptat în slow-motion privirea spre mine și din rece, echidistantă, a devenit vie, ca o veveriță ce s-a cățărat pe piciorul meu drept până la decolteu, m-a mirosit pe gât, a luat-o la fugă în sus, zgâriindu-mi cu gheruțele urechea, s-a încurcat în păr, a coborât apoi la mijloc, mi-a dat două ture și s-a oprit pe coapsa dreaptă. M-a fixat în ochi și a zâmbit vag.
– Pe tine, sub brad.
Partea bună după ce treci de treizeci de ani este că știi exact ce vrei și recunoști mult mai ușor calitățile pe care le cauți în ceilalți. Totul devine mai simplu, de la găsirea unui film care să-ți placă, la găsirea hainelor potrivite într-un mall, la găsirea unui partener perfect.
– Hai să ieșim de aici, i-am spus.
– Hai.
Ne-am plimbat două ore în acea noapte călduță de octombrie fără să vorbim, doar ținându-ne de mână ca un cuplu format în liceu și ne-am despărțit pur și simplu. Ne-am sărutat pe obraz, ne-am spus noapte bună și am plecat în direcții opuse. În timp ce taxiul meu se îndepărta un gând mi-a trecut prin minte: “Cum îl cheamă?”.
A doua zi l-am găsit în fața dozatorului de apă La Fântâna, din cafeteria de la etajul treisprezece. Mi-a oferit un senviș, mi-a lăudat rochița înflorată și m-a invitat la el în acea seară.
Sâmbătă, la ora nouă, stăteam pe pat turcește și ne uitam unul la altul. Între noi avem o farfurie portocalie cu patru tipuri de fructe exotice. Mirosul lor dulceag se amesteca cu mirosul de var umed din cameră. Pereții erau albi, la fel și mobila. Perdelele erau lila, iar draperiile mov, asortate cu lenjeria patului care te invita să rămâi până dimineață. Din boxele calculatorului se nășteau și mureau acordurile melodiei “Let her go”, de la Passenger.
– Avem voie să ne punem patru întrebări, la care putem răspunde adevărat sau fals, i-am spus.
Câți ani ai? 32. Cum se înțeleg părinții tăi? Au divorțat. Ce iubești mai mult pe lume? Să-mi dau drumul. Care e mâncarea ta preferată? Spaghete aglio olio peperoncino. Rândul tău. Care e jocul tău preferat? Mima. Câți copii vrei? Unul, adoptat. Cum te cheamă? Olivia. Care e mâncarea ta favorită? Mușchiul de vită în sânge.
După ce aflasem destule unul despre celălalt, începusem să ne explorăm cu degetele, ca niște antene inteligente. I-am cartografiat picioarele, abdomenul, pieptul, umerii, claviculele, tâmplele. El creă pe mine un marcaj turistic cu dungă albastră de la glezne până la gât. Era timpul pentru fructul oprit. Am luat de pe farfurie unul care semăna cu un săpun în formă de stea, de culoarea lăcustei și am mușcat din el curajoasă. El luă altul, se uită atent la coaja lui roșiatică în lumina veiozei de sare ce răspândea o lumină aurie, ca cea a licuricilor somnoroși, îl tăie pe jumătate și doar îi linse miezul, fixându-mă cu privirea.
– Dezbracă-te, îmi spuse. Și bijuteriile. Vreau să fii goală.
M-am conformat și l-am dezbrăcat și eu pe el. Pielea-i părea de leopard în lumina nesigură.
Palmele lui mă mângâiau așa cum doar curenții mării știu să mângâie algele, să le facă să se înfioare, să deschidă scoicile și să trezească rechinii adormiți. Un banc de pești se zbătea sub pielea mea de câte ori respirația lui fierbinte mă atingea spre ceafă. Când mă săruta, un gust de bezea moale, proaspăt scoasă din cuptor îmi invada papilele, iar când se înfrupta din carnea mea deschisă parcă eram pe perfuzii cu lapte și miere amestecate cu cocaină. Pe fundal cânta Nina Simone “I put a spell on you”. Am ajuns la orgasm mai repede ca niciodată.
Atunci când camera s-a luminat brusc cu un milion de wați, când eram în acea secundă dulce a Momentului, am văzut lucind lama unui briceag elvețian care mi-a desenat pe burtă un V. Am mai apucat doar să-i spun:
– Ai fața umflată. Ești alergic la ceva?
