Tema: o intalnire in tren

Bătrânul cu ochi migdalați își trecu încă o dată mâna prin părul rar și privi prin ușa compartimentului cinci. Înăuntru, o femeie cu rochie albastră își ștergea copilul la gură cu o mână în timp ce cu cealaltă încerca să-i mai îndese o linguriță de piure de morcovi. La fereastră, vis-a-vis, un domn la costum o mângâia pe picior pe doamna de lângă el, care râdea cu poftă. Bătrânul clătină din cap și merse mai departe. În compartimentul următor era o singură persoană, un tânăr cu pantalonii în carouri, care stătea lungit pe bancheta din dreapta. Îi ridicase mânerele și îsi proptise capul pe geanta de voiaj. Stătea cu o beretă peste ochi și cu o scobitoare în gură. Bătrânul deschise încet ușile, curios și nesigur. Când intră, auzi o melodie franțuzească, ce răzbătea din căștile tânărului și putu observa pe gâtul lui o mică pată violet. Clătină din cap și ieși, la fel de atent să nu-l trezească. Închise repede ușile în urma lui.

În compartimentul șapte se afla tot o singură persoană, un tânăr ce stătea cu tâmpla sprijinită de geam și nasul într-o carte groasă. Purta o bluză pe gât, neagră și pantaloni cu un număr mai mare, negri și ei. Bătrânul păși înăuntru, trase draperiile și se așeză în fața lui, privindu-l atent. Tânărul ridicase capul spre cel care intrase, dar nu-l privi în ochi și murmură un “bună ziua”, apoi se întoarse la lectura lui, după ce își ridică picioarele pe banchetă și se spriji cu spatele de tăblia de lângă geam. În compartiment mirosea a deodorant și parizer. Bătrânul își netezi mâinile ridate și spuse:

– Ce citiți?

– Moulin Rouge, spuse băiatul. Părea să aibă în jur de treizeci și doi de ani. Este despre viața lui Toulouse Lautrec, un pictor francez.

– Cel cu prostituatele?

– Da, picta și prostituate. Dar le respecta mult.

– Bineînțeles, doar erau singurele care îl iubeau, am impresia. Avea o infirmitate parcă.

– Da, dar asta l-a și motivat să picteze.

– S-a bucurat măcar de success, cât timp a fost în viață?

– De un oarecare success, da. A desenat și apoi multiplicat printr-o metodă inventată de el primele afișe pentru Moulin Rouge.

– A fost căsătorit?

– Nu.

– Copii?

– Nu, a murit tânăr. La treizeci și ceva de ani.

– Ce coincidență.

– Poftim?

– Nimic. Văd că mai aveți puțin, trebuie să fie palpitant, nu vreau să vă rețin.

Tânărul își schimbă din nou poziția, de data aceasta întorcându-se cu spatele la coridor și picioarele spre fereastră. Se uită pentru prima dată în ochii indiscretului companion și îl tulburară ochii lui căprui deschis, aproape galbeni, alungiți, ca la pisici, care îl fixau. Își spuse că poate e un bătrân singur, care nu are familie și caută prietenia cuiva, chiar și de unică folosință, așa cum se întâmplă de obicei în trenuri. Se hotărî să lase cartea și să fie mai drăguț cu el.

– Nu-i niciun deranj, încotro mergeți? spuse tânărul, așezând cartea deschisă cu fața în jos, lângă el și încrucișând brațele.

– Merg spre casa părintească. Nu am mai fost acolo din tinerețe și vreau să văd cum mai arată. Sper să mai găsesc ceva. Parcă ieri am plecat de acolo, la nouăsprezece ani. Era o vară păcătoasă, te frigeai ca pe grătar dacă stăteai în soare. Simt și acum arsurile de pe umeri. Nu ne puteam abține și mergeam la scăldat. Nu erau copaci sub care să ne ascundem și veneam în fiecare seara ca racii pe spate și cu o durere strașnică de cap. Mama ne dădea placintă cu mere, ne făcea o baie cu apă rece și ne culca devreme. A doua zi o luam de la capăt. Apoi am plecat, am învățat, am muncit, m-am căsătorit, mi-am îngropat soția, mi-am luat la revedere de la copiii care au plecat peste hotare și iată-mă aici, acum, la șaptezeci și șapte de ani. Pac, poni el din degete, așa trece viața. Știi senzația aia pe care o ai înainte să pleci undeva? De nerăbdare și poftă pentru ce va urma? Apoi senzația pe care o ai după ce ai ajuns înapoi, după ce totul s-a terminat? Între cele două momente parcă timpul se îngustează. Ce e mai important, momentul ăla pe care îl aștepți, e ca explozia unei pocnitori. Pac, pocni el iar din degete, a și trecut. Rămâi cu pregătirea și cu amintirea. Copilăria și bătrânețea.

– Mă gândesc des la asta. Mai ales când nu știu ce să fac cu momentul ăsta. Cu prezentul. Ce să aleg. Mereu mi-e teamă că fac alegerile cele mai proaste, care conduc spre consecințe pe care nu le vroiam și nu mai pot face atunci nimic. Nu mă mai pot întoarce. Și dacă nu îți trăiești prezentul așa cum vrei, dacă nu devii ceea ce îți dorești, ce rost mai are viața? Mă scuzați, nu vreau să vă deprim, spuse băiatul, zâmbind pe jumătate.

– Chiar dacă trăiești așa cum vrei, tot trece repede. Viața adică. Acum ai pielea ca de bebeluș, acum ai pielea aspră și zbârcită. Ce rost mai are totul, în cazul ăsta?

– Așa este, spuse tânărul și se ridică în picioare. Se așeză în fața ferestrei și începu să numere stâlpii de înaltă tensiune. Atunci simți arsura lamei în spate. Bătrânul îl strângea cu mâna stîngă în brațe, apăsându-i plexul și nelăsându-l să respire sau să scoată vreun sunet. Avea o forță supraumană. Cu mâna dreaptă apăsa cuțitul în rinichii lui. O căldură plăcută îi cuprinsese partea dreaptă a corpului. Picioarele îi amorțiseră și capul îi zvâcnea. Dădu să se elibereze din strânsoare, dar nu putu. Mai apucă doar să întoarcă capul, cu ochii lărgiți de groază. Nedumerire și mulțumire se amestecau în lacrimile care îi curgeau acum pe obraji. Leșină în brațele bătrânului, care scoase cuțitul, îl șterse de bluza cea neagră a băiatului și îl înfipse înapoi în teaca de piele, de la curea. Când ieși din tren, la următoarea stație, soarele dogorea puternic și mirosea a mere coapte.

Tema: tacerea.

– Nu am suferit-o niciodată pe Agafița, drept să îți spun, zise Dorina gesticulând cu cuțitul în aer.

Stăteau în acea sâmbătă dimineață în bucătăria mică a casei cu un etaj din capătul satului. Dorina tăia morcovii pentru supă, în timp ce fiica ei de unsprezece ani, Carla, decojea lent o ceapă.

– Nici când eram mici nu ne jucam împreună. Mă enerva că era mototoală, spuse Dorina trântindu-se cu zgomot pe scaun. Începea să se mâțâie din orice. Dacă o împingeam mai tare, se ducea la tata să mă pârască. Și cum era el iute, imediat mă ardea. Așa era bunicul, își desfăcea cureaua și îmi lăsa numai dungi roșii pe picioare. Atunci am început să mă îngraș, să nu mă mai doară așa tare. Să nu îi spui lui bunul că ți-am zis, da? spuse ea mângâind-o pe fată pe cap.

Mama zicea să ne jucăm frumos, dar eu mă plictiseam. Am început să mă joc cu băieții mai mult, continuă ea aruncând feliile de morcov în apa care fierbea pe foc. Fotbal în special. Stăteam în poartă, cu picioarele desfăcute și prindeam mingiile lor albe. Ca puiul ăsta erau, râse ea și aruncă în sus puiul pe care îl luase de pe masă.

Carla își ridică pentru prima dată ochii din ceapă și privi puiul cum zbură pentru o secundă și câzu apoi ca un bolovan în mâinile mamei ei, cu o plesnitură. Râse încetișor.

– Să nu-i zici lui tactu’ ce îți zic acum. M-am distrat mai mult cu băieții de la bloc, în anii ăia la fotbal, decât m-am distrat cu el de când ne cunoaștem. E adevărat ce se spune, că femeile își aleg soții după cum le-a fost tatăl. Bunică-tu a fost om serios toată viața. Cu principii. La fel e și tactu’. Nu știu cum am rezistat atât lângă el. Noroc cu tine. Ce m-aș fi făcut eu fără tine, întrebă retoric Dorina și își trase fata la piept. Carla se gândi că sânii mamei ei miroseau a ceapă prăjită. Ce îți spun rămâne între noi, da? Știe fata mea să păstreze un secret?

Carla clătină energic din cap, în semn că nu va spune la nimeni, mai mult ca să scape din strânsoare, decât din convingere.

– Tu să nu faci ca mine. Să-ți iei pe unul care să te distreze. Sau mai bine, să nu te căsătorești niciodată, cine știe peste cine dai. Și trebuie să stai toată viața cu o piatră în gât. Eu așa simt mereu, parcă am o piatră din aia rotundă de râu fix aici în gât, de câte ori îl văd pe tactu’. Și aici, șalele mă dor, se încordează fără să vreau. Iar despre nopți ce să-ți mai zic. Dorm bine doar când e el plecat. Dar sigur mă înșeală când merge în așa zisele lui deplasări în interes de serviciu, spuse ea apăsând ironic silabele. Tu ce crezi, îl vezi în stare, nu?

Carla terminase de decojit ceapa și își netezea acum rochița de un roz palid, cu floricele galbene, primită de la el. Se gândea la săptămâna trecută, când fusese Paștele și îl petrecuse doar ea cu mama ei și bunicii, fiindcă tatăl fusese chemat la Ploiești pentru o inspecție tehnică neprevăzută. Apăsă și ea în gând fiecare silabă.

– Nu-l mai suport, nu știu ce-o să fac. O să crăp probabil. Cărluța, dacă eu mor, Doamne ferește, să nu mă îngropi, să mă arzi, da? Pe tine mă bazez. Nu vreau să existe un loc la care ar trebui să vină cineva să aprindă o lumânare, să pună o floare și să fie pustiu. Să nu vină nimeni defapt. Înțelegi?

– O să vin eu, răspunse fata, cu voce subțire.

– Tu poate, tu mă iubești. Ești singura din familia asta cu o fărâmă de minte. Dar nu vreau. De câte ori închid ochii văd înmormântarea mamei. Slujba aia m-a tăiat aici, pe dinăuntru, zise ea tăind aripile puiului și aruncându-le în oală. Nu vreau slujbă. Mă arzi și gata.

– Mamă, dar…

– Taci, nu vreau sa aud. Ți-a băgat în cap mamai-ta povești cu sfinți și minunății de pe lumea cealaltă. Nimic din astea nu e adevărat. Baliverne.

Dorina aruncă în oală și restul de pui, ceapa întreagă, două mâini de cartofi noi, sare, piper și două crenguțe de tarhon.

Carla își iubea tatăl, dar nu putea să-i spună asta. Pe deoparte era mama ei, care dacă ar fi știut ar fi privit-o cu dispreț, pe de altă parte era răceala lui. Era mai simplu dacă ea nu-l iubea, altfel s-ar fi simțit vinovat de câte ori pleca. Așa că păstra aceste sentimente doar pentru ea.

În altă sâmbătă, ceva mai târziu, când Carla împlinise cinsprezece ani și era singură acasă cu unul dintre colegii de la școală, își dădu seama că nici lui nu-i putea arăta cât de mult îl place, fiindcă de câte ori încercase asta, devenea indiferent și mândru. Așa că se mulțumea să îl privească printre gene, cu capul întors și să-i pună cât mai multe întrebări. Să-l lase pe el să vorbească.

– Îți place supa de pui?

– Nu prea, zise băiatul, potrivindu-și bretelele salopetei de blugi. Dar un borș de pește n-aș refuza. Tata m-a luat de multe ori cu el la pescuit și-mi place.

– Ce-ți place cel mai mult?

– Știi senzația aia pe care o ai de ziua ta, dimineața, când încă nu ai primit cadourile și ești curios ce vei primi? Așa e și la pescuit. Stai acolo pe mal și aștepți cu nerăbdare să muște. Haț! Când mușcă zici că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior.

– Și după ce îl prindeți îl gătiți împreună?

– Da, mama nu se bagă, zice că-i e milă. Fiindcă aducem peștii în apă, să fie proaspeți. Înainte să facem grătarul sau ciorba, trebuie să îi prindem în găleată și să le luam gâtul acolo, râse Călin, povestind mai departe. Tu ai putea face asta?

– Cine știe? răspunse Carla. Și ce-ți mai place să faci, în afară de pescuit?

– Să ies la fotbal, să merg la pădure, după ciuperci, să călăresc… Dar tu?

– Știi să călărești?

– Da, tata m-a învățat. Pe calul lui nea Mitică, de pe vale. Păcat doar că nu-l prind prea des pe acasă. Ai vrea să mergem o dată împreună? Să te învăț și pe tine să călărești?

– Ar fi ceva. Mai vorbim. Acum trebuie să pleci, că vin ai mei, îi spuse Carla zâmbind. Îl pupă pe gurăși-l conduse la ușă.

Rămasă singură în casă, Carla se gândi că în cele trei ore care rămaseră până la venirea alor ei, putea să meargă în camera ei, să citească. Se gândi și că atunci când se va face mare și va avea copii va merge cu ei la pescuit. Acolo nu trebuie să vorbești, ca să nu sperii peștii.

„Omul. Acest mamifer din specia Sapiens trăiește pe planeta Pământ. Respiră un compus gazos format din aproximativ 80% azot și 20% oxigen. Se hrănește cu substanțe nutritive de natură vegetală și animală.” Zavier închise manualul pe care scria cu lexigrame roz „Tratat asupra speciilor din Calea Lactee” printr-o mișcare din încheietură și se lăsă pe spate în scaunul lui organic. Acesta îl îmbrățisă cu mânerele și începu să-i maseze ușor aripioarele. Se înfioră. Dintre toate speciile din manual Omul i se părea o glumă.

În primul rând, sfârcurile. Aceste mici protuberanțe, sub formă de ventuze erau situate în partea din față a corpului. Prin ele femelele își hrăneau bebelușii cu un lichid albicios. Dar și masculii le aveau. Și ei nu hrăneau pe nimeni prin ele.  Erau însă extrem de interesați întreaga viață de săculeții de grăsime pe care femeile le aveau în spatele sfârcurilor. Le sugeau la fel ca atunci când erau mici, deși nu mai ieșea lichid din ele. Probabil ei nu știau asta și tot încercau.

Apoi fumatul. Acest obicei al oamenilor ce datează încă de la primele secole ale existenței lor presupune rularea unor plante uscate, arderea lor și inhalarea fumului, direct în aparatul respirator. În plămâni. Apoi exhalarea lui. Și tot așa. Aceste plante aveau un grad înalt de toxicitate și totuși oamenii continuau să le respire fumul. Li se înegreau plămânii și mulți mureau de o boală numită cancer, datorită modificării ADN-ului celulelor, dar nu părea să le pese. Plăcerea suptului bătea moartea. Țigările erau un fel de sfârcuri artificiale.

În fine, religia. O sumă de povești pe care oamenii le credeau reale. Când nu știau ce e cu soarele și cu ploaia, se gândeau la zei și sfinți. Ființe imaginare care locuiau mai întâi pe un munte, apoi când primii oameni au ajuns acolo și au văzut că nu e nimeni le-au mutat în cer, apoi când au ajuns și în spațiu le-au făcut invizibile sau au zis că se află peste tot. Mulți dintre pământeni își provoacă suferință în numele religiei lor – unii se abțin de la mâncare și apă toată ziua, alții se opresc din ceea ce fac de cinci ori pe zi și rostesc anumite cuvinte. Unele femele trebuie să-și înfășoare tot corpul în fibre negre, acoperindu-și chiar și ochii, la temperaturi foarte de înalte. Mii de oameni au suferit datorită acestor credințe, au murit sau au fost schingiuiți, la fel ca în cazul fumatului. Dar nu le pasă. Devin dependenți. Plăcerea auto-hipnozei bate suferința. Rugăciunile sunt și ele ca niște sfârcuri din care oamenii se străduiesc să sugă alinare.

Se pare că totul la ei se învârte în jurul sfârcurilor și al laptelui. De unde și denumirea de Caleea Lactee, dată de ei și acceptată de ANSID. Deși niciun animal nu mai consumă lapte după maturitate, oamenii continuă să facă asta, provocându-l și colectându-l de la alte mamifere, din specia Bos Taurus. Apropo, sunt singura specie din Univers care încă nu a descoperit semnificația limbajului celorlaltor animale. Abia l-au descifrat pe cele din cadrul speciei lori. Mai mult decât atât, oamenii, deși sunt omnivori și ar trebui să mănânce carne în proporție de 10-20%, la fel ca celelalte omnivore, ajung și la 50-60% din dieta lor, ceea ce le grăbește îmbătrânirea și moartea. Dar ei continuă să mănânce carne, cu gândul la sâni.

Zavier se ridică și începu să plutească prin cameră, îndreptându-se spre harta Universului. O studie de aproape, cu toți cei 23 de ochi pe care îi avea și scoase un icnet de plictiseală. Se întoarse apoi brusc și zbură spre colțul opus al camerei unde atârna un distrugător genetic de culoare portocalie cu încrustații florale.

Tema: o povestire in care naratorul sa fie mort.

“Tu cât ai adunat până acum?”, l-am întrebat într-o seara. Stăteam amândoi pe jos, sprijiniți de piatra alunecoasă a unui zid înnegrit de ploaie și ne uitam la un roi de țânțari care zburau pe loc. Lumina felinarului îi făcea să scapere ca ochii unui copil cu febră.

”4 ani și 3 luni”, răspunse el prefăcându-se că fumează. Nu avea niciodată țigări, dar gesturile tot continua să le facă.

“Doar atât?”, i-am zis și m-a pufnit râsul. “Grupa mică la grădiniță. Trebuie să-ți găsești pe cineva mai acătări. O prostituată, ceva”.

“Nu pot domnule”, mi-a răspuns și a scuipat fără salivă, dezgustat. “M-am atașat de băiatul ăsta. Visează destul de des cu ochii deschiși, dar și muncește pe rupte. Inghit de la el cam 4-5 ore pe zi. Binișor.”

”Eu 10, de la fata asta. Are timp cu nemiluita, că nu muncește, dar nici nu se spetește cu Introspecția. Manichiură, yoga, reviste, întâlniri, cumpărături, toată ziulica.”

”Am avut și eu una așa, dar mă plictisea atât de tare, că-mi venea să mă mai sinucid o dată. După 2 luni, în care adunasem ce-i drept câteva ore bune, am parasit-o. Apoi l-am găsit pe Mihai.”

”Mihai, Mihai. Toată ziua mă înnebunești cu el. Am impresia că te-ai atașat prea mult. Că ți-e miă. Că nu faci tot ce poți ca să tragi cât mai mult de la el. Vezi că mai avem puțin și trebuie să intrăm iar în joc. Doar nu o să rămâi cu doar câțiva anișori.”

”Nu, nu, ar fi un dezastru, știu. Dar îmi place băiatul ăsta. Și cred că dacă l-aș lăsa, l-ar lua altul în locul meu. Unul căruia nu i-ar păsa de el și i-ar fura mai mult din viață. Nu, nu pot să-l las. Trebuie să fac altfel. Să mai iau pe cineva.” S-a ridicat și a început să se plimbe pe perete în sus și în jos.

”Eu nu-mi fac griji din astea. Nu or să trăiască la infinit. Or să ajungă să facă la fel.” M-am ridicat și eu și am înghițit, în joacă, țânțarii. ”Auzi? Tu ai încercat Tehnica scriitorului?”

”Da, alaltăieri am început. Și mi-e teamă că o să funcționeze. Deja Mihai a stat ieri seară de când a ajuns acasă până la 2 noaptea în Catharsis, scriind în jurnal.”

”Așa e când se trezește în cineva demonul Pasiunii. Îl papă pe dinauntru. Și totuși nu mi-ai zis, ce-ți place la băiatul ăsta?”

”Îmi plac visele lui. Se vede pe el călătorind. Totul e atât de luminos, de nonsalat si colorat. Se plimbă cu o fată de mînă pe străzi acunse, se așează pe marginea unor fântâni, mănâncă înghețată. Apoi se dizolvă imaginea, ca înecată în acid și se reapucă de cifrele lui. Uită de el câteva ore, eu le trag pe nas și apoi iar face o pauză, în care visează. Cred că visele lui îmi amintesc de ale mele.”

”Hai că se face dimineață, la treabă. Îți țin pumnii să mai găsești pe cineva neluat, cu care să te distrezi. Eu mă duc la păpușica mea. Să nu pierd orele de dimineață în care își face machiajul”.