Tema: Senzatii

Ajunsese să fie foarte grasă, dar nu se oprea. Tăia ceapa în două, îi plăcea la nebunie scrâșnetul feliilor care se spărgeau în contact cu lama. Învățase cum să facă să nu o usture ochii, să nu-i mai curgă acid pe față. Respira pe gură. Lacrimile și le păstra pentru mai târziu. Urmau legumele în culori neînțeles de vesele: portocaliu jucăuș, verde crud, roșu aprins, mov energic. Fisc, fisc, fisc, deveneau fâșiuțe. În timp ce uleiul de susan, cu mirosul lui sufocant, se încingea în wok, mai punea pe aragaz friteuza pentru cartofii prăjiți. Scotea feliile de carne de la baiț și le punea pe grătar. În blender arunca o mână de zmeură înghețată, roz și ea într-un fel inexplicabil, caise confiate, fine ca pielea cea mai intimă după ce abia a fost epilată, lapte, scorțișoară picantă, miere lipicioasă, praf de spirulină, migdale hidratate și fructe goji. Ceapa în tigaie, cartofii congelați înecați în uleiul de floarea soarelui la apus, capacul peste grătar, fâșiuțele de legume peste ceapă, blenderul la maxim, sare, piper, ghimbir, anason și nucșoară. În bucătărie mirosea ca în Chinese Temple și McDonald’s, la un loc. Iute, amărui, disperat. Maria, în timp ce dădea din mâini, se uita în gol și fredona în gând: “Culorile alergau, în vânt se certau, fața toată-ți lumina, cu albul de var…”.

Fața de masă era aceeași ca și atunci, doar ceva mai galbena pe la colțuri. Așeză farfuriile, furculițele, șervețelele, paharele, sarea și piperul, deși știa că nu va fi nevoie de ele și jumătățile de lămâie a căror miros astringent îi aminteau de răceală și febră. Așeză scaunele în poziția lor, în unghi de 30 de grade și aduse laptopul. Sezonul 3, episodul 7 era deja deschis. Puse pe farfurii mâncarea – pe cea vișinie amestecul chinezesc, pe cea verde friptura și cartofii prăjiți. Aduse blenderul și turnă shake-ul în paharul din fața ei. Mai rămăseseră doar bolul de murături din frigider și berea de adus. După ce totul a fost gata, Maria s-a așezat epuizată pe scaunul ei. Îi trecu prin gând că a devenit prea îngust și ar trebui să cumpere altul, o împungea în laterale, dar nu ar fi făcut asta. Trecu degetele pe crăpătura farfuriei lui și pe zimții locului din care lipsea un ciob. Închise ochii și văzu părul lui aspru, peste care de câte ori își trecea degetele îi era teamă să nu-i dea sângele, atât de dur era. Revăzu obrazul alb, buzele gri și ochii mari, de sopil. Se uita la ea atât de obosit. Îi luă în gând mâinile răcoroase în mână și le atinse de fața ei rumenă, fierbinte. “12 de ani fericiți” îi șoptise el, zâmbind palid. Atât.

Jack era acasă la Louise, venise să-i aducă o geantă cu bani. Louise nu mai vroia să fie asasin, se îndrăgostise. Jack nu va putea accepta ideea și îl va amenința că dacă nu-l va omorâ pe Carleston va da un telefon anonim la poliție. Louise va accepta și va merge în căutarea contrabandistului, dar pe drum va afla că iubita lui a avut un accident cu mașina. Episodul se va încheia cu ea la spital spunându-i că este urmărită de cineva. Mesteca friptura cu greață, în timp ce anticipa fiecare mișcare și replică. Cartofii prăjiți aveau gust de hârtie și amestecul chinezesc de metal. Shake-ul semăna mult cu voma unui bebeluș, dar îl dădu pe gât dintr-o suflare. Aruncă apoi în gură cîteva felii de castraveți murați. Începură și lacrimile. Pic, pic, pic, peste friptură. În loc de sare. Berea se trezise când o duse la gură, dar o bău pe jumătate. Simți o gâdilătură între picioare, cu un gest rapid și le depărtă și se scărpină îndelung cu mâna stângă. Se șterse cu mâneca la ochi, își suflă nasul cu ambele șervețele și puse farfuriile goale în chiuvetă. În seara asta mai avea în plan evidența cheltuielilor, manichiura și pedichiura, să ducă gunoiul, să se dea cu cremă pe mâini, să citeasca două pagini din Dune și să adoarmă cu foca de pluș în brațe, după ce a avut un orgasm.

Dimineață, a pus patru ouă la fiert.

Tema: Dialog

Sala cea mare a Muzeului de Arta Contemporană din New York era ticsită de lume și totuși nu avea acel zumzet continuu specific mulțimilor. Marina putea să audă ecoul prafului de sub pantofi dacă scrijelea cu talpa pe jos. Scaunul pe care stătea de aproape o oră era tare, așa cum ceruse. Nu avea voie să se simtă prea confortabil, pentru a se putea concentra.

NBC, ABC, Fox News, toți erau acolo, dar nu conta. Pentru ea exista doar scaunul din fața ei și, pentru câteva secunde, cel sau cea care se punea pe el și se uita în ochii ei, fără niciun cuvânt. Închise ochii din nou și își goli mintea de gânduri. Rochia roșie pe care o purta avea o trenă ce străbătea spațiul scenei în două, ca o tăietură de cuțit. Auzi cum cineva se apropie de ea și se așează ușor. Deschise ochii. Inima i se opri.

– Nu-mi vine să cred, spuse ea fără cuvinte, făcând ochii mari.

– Nici mie, răspunse el în gând, ridicând colțul din stânga al buzelor.

– Ulay…

– Da, chiar eu, gândi el înclinând capul cu o mișcare rapidă, aranjându-și manșetele.

– Cât a trecut? se uită ea mijind ochii puțin și respirând prima dată după momentul în care l-a văzut.

– Prea mult, strânse și el din ochi, cu inima și mai strânsă.

– Mă doare, îi dădură ei lacrimile.

– Parcă ieri a fost totul, gândi el dând din cap, aranjându-și din nou manșetele și ridicând intermitent ambele colțuri ale buzelor.

– Nu trebuia să facem ce am făcut, nu am mai simțit ce am simțit cu tine cu nimeni, trecu o umbră peste fața ei, în timp ce în gură simțea amar, ca de medicamente.

– Cum altfel? ridică el din sprâncene. Nu ar mai fi fost spectacular, uitându-se în sus pentru o clipă.

– Ar fi devenit plictisitor, răspunse ea tacit, clipind lent. Sau ne-am fi omorât, zâmbi ea spre picioarele lui. Avea șosete roșii.

– Bineințeles.

– Te iubesc, își concentră ea privirea în ochii lui, întinzându-i mâinile. Părul îi albise, dar pupilele îi erau la fel de negre, gândi.

– Și eu, eterno, prinzând-o de mâinile ceva mai aspre decât și le amintea.

Spectatorii aplaudau nebunește, făcând cioburi liniștea muzeului. Cei doi îi auzeau îndepărtat, ca dintr-un bazin cu apă. Ea uitase din nou să respire, iar lui îi curgeau lacrimile fără să simtă durere.

Se auzi sunetul mecanic al ceasului de șah. Ulay își șterse obrajii cu manșetele și se ridică. Marina se uita în jos împăcată, ca o fetiță ce tocmai a avut primul orgasm. Îndepărtându-se, pașii lui se amestecau cu aplauzele.

(Bazata pe o poveste reala: http://metropotam.ro/La-zi/Cea-mai-intensa-dureroasa-si-controversata-poveste-de-iubire-din-lumea-artei-moderne-art4743446990/)

Tema: Personaj negativ revelat la sfarsit.

24 august, ora 13.40. Spitalul Gilmoore.
Inspectorul Andrew Baldwin în interviu cu Richard Coldman.

– Aceasta este, din dreapta?

– Da, ea e.

– Cum ați cunoscut-o?

– Să vedem. Eram acum doi ani, în parcul Bakery Garden, în fața unei tonete de înghețată. Își ițea capul după umărul meu să vadă mai bine sortimentele. După ce am comandat eu o dublă de ciocolată și rom, a comandat și ea fix același lucru și apoi a venit după mine, să dăm noroc cu înghețata. M-a întrebat de ce am ales ciocolată și rom. I-am spus că îmi plac pirații și că mi-ar plăcea să mai vorbim, dar mă grăbesc la muncă. Pauza de masă se terminase deja de câteva minute. Mi-a lăsat cartea ei de vizită și m-a pupat pe obraz. Pe cartea de vizită scria doar Maria și un numar de telefon.

– Și apoi ați sunat-o, să ieșiți în oraș?

– Nu. Chiar mă amuzase episodul, însă eram cu un audit pe cap și nu m-am mai gândit la ea. I-am rătăcit cartea de vizită. M-a așteptat ea într-o seara în fața clădirii de birouri unde lucram. Probabil mă urmărise prima dată când ne-am văzut să vadă unde intru. M-a luat de braț și m-a dus într-o cafenea de pe Treasure Road. Acolo mi-a spus că îi place de mine și că vrea să fim împreună. N-am mai întâlnit până atunci o fată așa de directă. Sunteți amabil să închideți geamul?

– Sigur. Spune-ți-mi, ce s-a întâmplat apoi, în noapte aceea?

– Am dus-o la mine acasă. Băusem fiecare câte cinci sau șase pahare de vin și eram destul de amețiți. Când am ajuns am început să o sărut și să o dezbrac. Am făcut sex chiar acolo în fața ușii, pe gresia din hol. Apoi nu mai știu ce s-a întâmplat. Când m-am trezit a doua zi era trecut de doișpe și aveam o durere groaznică de cap. Ea nu mai era.

– Domnule Coldman, vă rog să ne spuneți cu exactitate: care este ultimul lucru pe care vi-l amintiți?

– Noi, pe gresia din hol, rece, eu deasupra, părul ei împrăștiat pe jos, o sărutam, făceam sex. Altceva nu mai știu.

– Mai am o ultimă întrebare. Ați consumat în acea seara sau altcândva droguri?

– Nu, niciodată.

– Mulțumim, Richard. Asistentă, puteți intra.

24 august, ora 15.25. 34 Dutch Street.
Inspectorul Andrew Baldwin în interviu cu Sandra Carlyle.

– Povestiți-mi despre ziua dinaintea plecării Mariei.

– Era sâmbătă. Observasem ceva în neregulă cu ea de câteva săptămîni. Nu mai vorbea cu nimeni, dar se uita visătoare și zâmbitoare pe fereastră. M-am gândit că s-a îndrăgostit sau ceva. Nu mi-aș fi închipuit că…

– Luați un șervețel. Vreți o cafea?

– Mulțumesc. E ok. Nu mi-aș fi închipuit că poate fi așa de rău. Ce avea ea… Nu-mi vine să cred.

– Vă rog să-mi spuneți dacă v-a spus ceva în zilele acelea.

– Nu prea multe. Spunea ceva de trezire. Se uita ciudat la picioarele ei când mergea. La degete. Făcea așa cu degetele și spunea “Ce interesant, ce interesant”. M-a întrebat o dată dacă îmi plac razele de soare care trec prin fereastră și fac să se vadă particulele de praf din aer. Tot timpul se uita pe fereastră, stătea în grădină sau disparărea cîteva ore, în fiecare zi. Nu mai mânca și spunea că și-a luat concediu. Nu-mi vine să cred ce s-a întâmplat…

– Mulțumesc doamnă Carlyle, este de ajuns. Poftiți încă unul.

24 august, ora 17.10. Spitalul Greencare Oregon.
Inspectorul Andrew Baldwin în interviu cu Robert Blecher.

– Domnule doctor, ați avut-o ca pacientă pe Maria Carlyle?

– Da.

– Care era starea ei când ați văzut-o?

– Când a venit în acea dimineață la mine era foarte speriată. A făcut analizele și apoi a fugit. Nu a mai trecut pe la cabinetul meu să-i spun când poate veni după rezultate. Acestea, după cum știți, au ieșit foarte prost. Probabil că presimțea asta. Cred că avea o fobie de doctori sau spitale.

– Credeți că a suferit un șoc post-traumatic?

– Da.

– Mulțumesc domnule Blecher.

22 august, ora 11.20.

Maria a traversat intersecția străzilor Paris și Independence, făcând apoi stânga spre Union Square. Se pregătise mult pentru această zi. Se apropia de spital cu pași repezi și hotărâți. Avea cuțitul în mâna dreaptă, în buzunar și sticluța plină cu salivă în geantă. Trecuseră 2 ani de la incident. De atunci se răzbunase culcându-se cu nu mai puțin de 136 de bărbați. Îi agățase în parc, în puburi, pe stradă, în cimitir, la circ sau la muzeul național de artă. Cu doi pași înainte de a intra în spital și-a înfipt cuțitul în burtă, cu o mișcare de harakiri și și-a turnat toată sticluța pe haine. S-a prăbușit în holul spitalului și toți cei de față au sărit să o ajute. Maria era seropozitivă.

Tema: Intalnire intre un baiat si o fata in jumatate de pagina

Alexandra a zburat din ambulanță spre mașina înconjurată de poliție. Eticheta SMURD de pe spatele jachetei îi strălucea în soarele palid. Mașina era străpunsă de gratiile de fier ale unui gard și bărbatul dinăuntru avea capul lăsat pe piept. O tijă îi intrase prin stânga abdomenului și îi ieșise prin spate. I-a dat pe la nas cu camfor și s-a trezit.

– Ce s-a întâmplat?

– Ai avut un accident, sunt Alexandra, medicul tău, cum te cheamă?

– Alexandru Ivan. Nu simt nicio durere. Miroși a vanilie. Sau e cocos?

– Ești în stare de șoc. Nu simți nimic din cauza adrenalinei.

Mintea ei antrenată analiză rapid situația și ajunse la o concluzie.

– Am o veste proastă. O tijă ți-a pătruns foarte aproape de inimă. Nu o putem scoate fără să-ți secționăm o arteră. Îmi pare rău. Nu vei supraviețui. E o minune că ești conștient. Ai familie, vrei să le transmit ceva?

Cu pauze mari și privind prin ea îi răspunse:

– Nu am pe nimeni… important. Ai mei au murit când eram mic… Nu sunt căsătorit. Mă bucur că ești aici. Semeni cu mama… Ce ciudat, sunt mort de fapt, nu? Deși încă vorbesc. E ca atunci când te desparți de cineva. Continuă să trăiască, dar pentru tine a murit. Nu am iubit destul… Mai mulți oameni. Nu le-am oferit atenție, timp.  Ai omorât pe cineva așa? Îi mai poți resuscita. Cred că e cocos.

În timp ce colegii ei îl ridicau din mașină, Alexandra stătea în picioare și capul îi vâjâia. Erau oameni în viața ei care aveau la fel de multă nevoie de ea ca și pacienții spre care alerga zilnic.

Vreau să scriu din curiozitate. Încă de mică am avut o curiozitate neastâmpărată de a şti cât mai mult despre orice. Acum sunt curioasă ce personaje, locuri şi evenimente se ascund în mine şi singurul mod de a le scoate la lumină este prin intermediul unei arte. Nu mă limitez la scris. Fotografiile, pictura, dansul, teatrul, sunt tot atâtea mijloace prin care comunic cu lumea din mine şi o exprim, o povestesc, le fac şi celorlalţi cadou câte ceva din ea.

Mă captivează munca scriitorului: de arheolog, miner şi sculptor pe de o parte, de psiholog, reporter şi săritor cu paraşuta pe de altă parte. Curiozitatea m-a dus în multe locuri de-alungul vieţii – am participat la multe evenimente, am iubit de multe ori şi am fost atentă la toate. Prin urmare, cred că am spirit de observaţie şi experienţe diverse de viaţă (ele oricum se mai adună). Am şi ceva imaginaţie – visez mult şi intens. Aş mai adăuga însă ceva în ecuaţia lui Faulkner: curaj. Curajul de a înfrunta coala albă, de a face alegeri (ce spui, cum spui, când spui), de a te arunca în situaţii deosebite (personajul principal are chiloţi verzi şi călăreşte o iapă, e pasionat de vodoo şi ronţăie mereu migdale), sau dimpotrivă de a spune ce cititorul presimte, doar nu când s-ar aştepta, curajul de a nu-i mulţumi pe toţi, curajul de a avea o viaţă instabilă, exasperantă, dar plină de sens. La el mai am mult de lucrat.

Totul a început în momentul în care a ajuns seara acasă și a găsit geamul spart la fereastra din bucătărie. Trei bucăți sticleau în lumina neonului pe masă, ca niște păsări moarte și a patra încă se mai ținea bine în ramă, cu încăpățânarea unui paralimpic. În încăpere se rostogolea un vant înțepător și el și-a dat seama – mai văzuse scena asta cândva.

Senzația de deja-vu nu era nouă. În adolescență o simțise de mai multe ori. Prima dată o simțise după moartea mamei sale – când venise acasă într-o duminică, după ce fusese la cumpărături și în casă nu se mai auzea muzică. Obișnuia să calce în fiecare duminică și să asculte la pic-up-ul lor vechi discuri cu Beatles și Queen, fredonând și dansând visătoare în fața malderului de cămăși. În momentul în care deschise ușa și îl surprinse liniștea și lipsa mirosului de fier încins, știuse. Mai trăise scena asta o dată. De atunci, în următorii doi ani, a avut de mai multe ori senzația asta ciudată, astringentă, de deja-vu. E ca atunci când vezi pe cineva cunoscut, dar nu mai știi de unde. Sau când ai un cuvânt pe limbă, dar nu ți-l amintești exact. Ca atunci când te-ai lăsat de țigări și ți s-a făcut poftă. Alunecoasă senzație. Ca iubirea de 1 oră și jumătate a unei prostituate. Neplăcută. Ca atunci când ţi-au intrat chiloţii în fund în timpul unei interviu.

O simțise în acei doi ani, între 15 și 17 ani de câteva zeci de ori. În supermarket, când plătea la casă, când ieșea dimineața din bloc și aerul tare îl îmbrâncea plăcut, când vorbea cu un coleg de ultimul meci, când se masturba sau sorbea din ochi o fată, în penumbra unei ceainării. Dar mai ales o simțea când era singur acasă și mânca sau citea o carte. I se păruse foarte ciudat la început. Se gândea că totul are legătură cumva cu faptul că nu se duce niciodată la biserică sau că mama lui a murit. Dar nu găsise un răspuns atunci și apoi nu se mai gândise la asta. Când intrase la facultate senzațiile de deja-vu au dispărut brusc și s-a bucurat.

Doar cu câțiva ani în urmă, când apăru filmul Matrix își mai aminti de senzațiile din adolescență și râse: “Ce de erori am prins!”. Fiindcă în film deja-vu-ul era o eroare în sistemul realității artificiale construite de mașini. Dar în ziua aceea, când găsi geamul spart la bucătărie, senzația fusese mai intensă ca niciodată. Un fior îi trecu prin tot corpul, ca un șarpe slinos și îi ridică părul de pe brațe. Inima i-o luă la goană, ca unui condamnat pe scaunul electric, la gândul că trăiește parcă acțiunile unui film văzut mai demult. Sau propria lui viață din nou.

De la întâmplarea cu geamul au trecut aproape două săptămâni și el nu a mai ieșit din casă. A anunțat la serviciu că și-a rupt un picior la patinuar și stă imobilizat la pat, apoi și-a închis telefonul. A mâncat paste cu sos de roșii, după ce brânza, mezelurile și legumele din frigider s-au terminat. Ar mai fi asigurat pentru încă două-trei săptămâni cu carnea din congelator și pungile de orez din cămară. Laura, când plecase, parcă știuse că va avea nevoie și îi burdușise dulapurile cu paste, orez și conserve. Două săptămâni de chin. Și asta pentru că de când găsise geamul spart, tot ce se întâmpla parcă se mai întâmplase o dată. TOT. Doar că acum își amintea. Găsise explicația. Sau cel puțin așa credea.

—===—

Era cald. Un zgomot constant făcea ca pereții să vibreze. Bum. Bada Bum. Bum. Bum. Ca un marș funebru, dar în același timp vesel și jucăuș. Avea o senzație de plutire și de foame continuă. Îl dureau toți mușchii și toate oasele. Parcă cineva trăgea de el în toate părțile. Se mișca greu. Ar fi vrut să se întindă, să se răsucească, să se ridice și să plece de acolo, dar nu putea. Așa că, în momentele astea de neputință, se relaxa și încerca să doarmă. Somnul nu venea imediat, dar când venea era plăcut, ca balansarea într-un hamac. Dura mult și era plin de imagini. Visa. Întotdeauna plin de culori, persoane și sunete pe care nu le mai văzuse sau auzise. Întotdeauna plin de sensuri pe care nu le înțelegea. Se visa pe el.

—===—

“Laura! Când vii adu-mi te rog sticla aia cu apă din frigider!”. Laura apăru peste două minute cu apa într-o mână, un pahar și o jumătate de lamâie în cealaltă și un cub de zahăr între dinți. Puse paharul pe masă, turnă apa, stoarse lămâia printre degete, să prindă eventualii sâmburi și se uită la el ștrengărește. El zâmbea trist. Luă apoi paharul și veni peste el pe canapea, călărindu-l în poziția aia care îi plăcea lui cel mai mult. Cu cubul de zahăr încă în dinți se uită la el pofticioasă, printre gene. Scăpă cubul în pahar și își lipi apoi gura de el, umedă și dulce.

Peste două zile a rugat-o să plece.

—===—

“În curând am să mor, în curând am să mor, în curând am să mor” spunea el acum legănându-se pe aceeași canapea pe care facuse dragoste de atâtea ori. Se gândea că poate este prima data când cineva își amintește totul. Ar trebui să caute pe Internet numărul unui psiholog și să-i povestească prin ce trece, să i se documenteze cazul. Dar era prea speriat și nu avea încredere în psihologi. “Hienele astea arogante se joacă cu mintea ta cum vor, pentru plăcerea lor proprie”. Nu avea încredere în nimeni acum. Ar fi vrut doar să uite totul din nou.

—===—

Se despărțise de Laura fiindcă și-a imaginat unde ar fi dus totul. În maxim un an ar fi cerut-o de nevastă, ea ar fi zis “da” și ar fi început pregătirile de nuntă. Ar fi urmat, dacă totul mergea bine, cununia, petrecerea, luna de miere, primul copil, apoi al doilea, mersul cu ei la grădiniță, la medic, în parc, la școală și liceu, pensia, pastilele şi apoi moartea. Mult prea trist pentru săraca lui inimă.

Ştia acum de ce plângeau bebelușii la naștere. Își visaseră viața și apoi moartea. De aici și senzațiile lui de deja-vu. Întreaga viață a unui om trecea defapt în 9 luni de zile, indiferent câți ani ar fi trăit. “Merita în cazul ăsta toată aventura?”, se întreba speriat.

“Poate că da. Cubul acela de zahăr fusese atât de dulce”.

Florin Iaru: Este un studiu de caz. Nu faci diferenta intre esential si neesential. Ai nevoie de un plan.