Gia Codrescu

despre comunicare, cunoastere, curaj

Arlechin

Written By: Gia Codrescu - Jun• 26•10

“Arlechin, iar te-ai manjit de miere pe vestuta verde!” “Arlechin, ai grija cum te rostogolesti ca o sa spargi ceva pana la urma!” “Arlechin, razi mai incet ca ne aud toti vecinii!” Arlechin in sus, Arlechin in jos. Asa imi zicea mama in fiecare zi a copilariei mele. Nu aveam voie sa fac o multime de lucruri si aveam voie unul singur: sa o ascult.

La fel ca ceilalti copii din orasul Noventhal, m-am nascut cu o vocatie. In cazul meu, sa fiu arlechin. Poate va intrebati ce inseamna mai exact asta sau daca nu cumva puteam alege sa fiu si altceva, cand voi creste mare. Ei bine, ca sa lamuresc mai intai a doua intrebare, pe care mi-am pus-o si eu de multe ori, se pare ca nu. Orice as fi facut, pana la urma tot arlechin ajungeam. Chiar daca ma hotaram eu sa devin doctor, ceva din stranutul pacientului m-ar fi facut sa rad, sa spun o gluma si sa fac o tumba. Caz in care, bineinteles, acel om nu ar mai fi venit la consult si eventual mi-ar fi recomandat mie unul. Sau poate as fi vrut sa ma fac profesor. Ce ar fi fost in acest caz, cand in loc sa apostrofez un elev obraznic, l-as fi incurajat urcandu-ma pe catedra si batand din palme? Ar fi fost nepotrivit. Asa ca, cel mai intelept din partea mea era sa las toate gandurile de a deveni altceva la o parte si sa sar in sus de bucurie ca nu mi-a fost dat sa ma nasc cu vreo vocatie mai serioasa si mai plictisitoare.

Totusi, ce inseamna sa fii arlechin? Am intrezarit mai sus cateva caracteristici, insa pe celelalte va voi lasa sa le descoperiti singuri, urmand firul povestii.

Faptul ca mama ma apotrofa de fiecare data cand faceam ceva mai deosebit nu era o surpriza, daca ne gandim la faptul ca vocatia ei era de politista. Cele mai importante lucruri din lume pentru ea erau Dreptatea, Adevarul si Cumintenia. Daca ai fi stat toata ziua pe scaunul tau si ai fi citit, ea ar fi fost cea mai fericita. Insa, acest lucru nu se intampla aproape niciodata in cazul meu, avand in vedere ca eram copil si chiar unul mai zburdalnic de fel. Pur si simplu nu puteam sta locului.

Tata, pe de alta parte, era mai aproape de felul meu de-a fi. Era pictor. Chiar daca nu simtea nevoia de a sari si face glume, avand o viziune mai artistica asupra vietii, stia sa aprecieze eforturile mele de a-mi urma vocatia si bucuriile mici. Cel mai mult ii placeau placinta cu dovleac si sa observe chipurile oamenilor de cate ori mergeam in Piata Mare, la un festival. Din fericire pentru noi si din pacate pentru mama, aceste festivaluri aveau loc in fiecare zi, asa ca puteam – eu si tata – sa ne distram in voie, uitand de interdictiile pe care trebuia sa le respectam acasa.

Dupa cum spuneam, in orasul meu fiecare se nastea cu o vocatie, pe care o urma toata viata si asta ne aducea numai satisfactii – faceam lucrurile pentru care eram potriviti, faceam ce ne placea si mai primeam si scoici pentru asta. In orasul vecin insa, Mandark, lucrurile stateau pe dos. Oamenii se nasteau fara niciun talent si puteau deveni orice. Aceasta situatie le aducea multa insatisfactie, fiindca de obicei nu stiau ce sa aleaga si se nimereau de multe ori facand ce nu le place, dupa ce statusera o gramada de timp sa invete. O nefericire generala care facea ca un vaiet si un oftat continuu sa se auda dinspre oras, iar deasupra lui sa se adune nori negri.

Acum poate credeti ca noi, cei cu vocatie am fi putut sa-i ajutam cumva pe vecinii nostri mai lipsiti de noroc sa descopere ce le place, insa problema este ca nu aveam voie nici sa ne apropiem de granita, nici sa intram in orasul lor. Toate lucrurile despre ei le stiu de la bunica mea, care era bibliotecara. Imi amintesc ca era inalta si severa, se imbraca de fiecare data in acelasi costum verde inchis si mirosea a levantica, dar care cu caldura si voce soptita imi apunea tot ce ma intereseaza, in taina, in unele seri cand stateam de vorba cu ea dupa ce citeam carti despre Lumea cea Mare.

Mi-a spus despre nefericirea celor din Mandark, cum isi petreceau viata la inceput foarte increzatori in ei, apoi din ce in ce mai lipsiti de energie si in final deveneau tristi, fiindca nu gaseau ce le placea si nu reuseau sa faca nimic care sa le aduca satisfactii. Mi-a spus ca in tineretea ei, cand inca nu se angajase ca Bibliotecara insa citise destul de multe carti ale caror titlu si autor le tinuse minte pe dinafara, a reusit sa inceapa o corespondenta cu cineva din orasul vecin. Era un Postas.

Cel mai important lucru pe care trebuie sa-l stim acum despre locuitorii din Mandark este ca ei nu aveau nume. Parintii lor ii strigau “baiete” sau “fetita” si nici ca se sinchiseau sa ii mai alinte si altfel. Astfel ca in mintea lor, copiii stiau ca sunt la fel cu toti ceilalti baietei sau fetite. Totusi, in rarele cazuri cand unul dintre ei crescand, isi gasea o vocatie si ajungea sa faca ce-i place, atunci el primea, din partea primariei, un nume frumos si stralucitor si atunci aparea la toate adunarile din Piata lor Mare, ca sa arate oamenilor ca se poate. Din pacate, cazurile erau atat de rare incat istoria lor abia daca reusea sa consemneze cateva nume, cat sa nu-si piarda definitiv speranta.

Corespondenta dintre bunica mea si Postasul din Mandark a inceput intr-o vara. Bunica mea, pe atunci o adolescenta frumusica – am rasfoit de multe ori albumele cu ea si m-am mirat cat de lung putea avea parul, tocmai citea intinsa la soare, cand postasul din orasul nostru i-a adus scrisorile de fiecare saptamana. Printre ele insa, se afla si o scrisoare fara destinatar, fiind trecut doar orasul Noventhal, iar la expeditor scria “Un Postas trist, Mandark”. Pe plic mai era o stampila cu “FRAGIL” si o semnatura ciudata. Mai jos avem misterioasa scrisoare, pe care bunica mea a pastrat-o cu grija:

Draga domnule sau doamna,

Nu ma cunoasteti. Sunt un simplu locuitor al orasului alaturat, Mandark si inainte sa inchideti scrisoarea si sa anuntati autoritatile, va rog a-mi permite sa va spun de ce am ales sa va scriu. Cunosc legile orasului Noventhal care interzic orice contact cu cineva din orasul nostru, cunosc si superstitiile legate de apropierea de granita si vreau in primul rand sa va spun ca acestea sunt neintemeiate. Nu am auzit de niciun caz in care corbii sa vina in card si sa se abata asupra unui om, nici ca norii sa se deplaseze cu un scop precis – acela de a provoca o furtuna spontana. Consider ca aceste superstitii sunt transmise pur si simplu pentru a crea frica fata de noi, cei din Mandark.

Probabil cunoasteti foarte putine despre noi, iar cele mai multe lucruri v-au fost spuse de parinti, pe soptite, sau de profesori, fara prea multe lamuriri. Probabil vi s-a spus ca suntem nascuti fara un talent sau o vocatie, ca nu avem nume si capatam unul doar cand ne gasim un drum. Probabil vi s-a mai spus si ca suntem oameni fara noroc, ce atrag numai nenorociri, un popor ce sigur a gresit in trecut de este astfel pedepsit acum. Probabil vi s-a spus ca tot ce facem ziua intreaga este sa oftam si sa ne plangem, asa este? Ei bine, din pacate, toate cele de mai sus sunt adevarate, cu o singura mentiune. Vrem sa iesim din acest loc intunecat in care suntem, avem inca speranta.

De aceea va scriu si sper din toata inima sa priviti pentru un moment catre noi fara nicio prejudecata. Suntem oameni simpli, ca si voi, care isi doresc mai mult de la viata.

Am ales sa va scriu fiindca avem nevoie de ajutor. De un sfat sau macar de o incurajare. Un raspuns la intrebarea: Ce putem face sa ne gasim mai usor un drum, sa ne capatam un nume, sa risipim norii si sa zambim mai des? Poate va fi de folos sa ne spuneti cum reusiti voi asta – cum va descoperiti talentul sau vocatia pe care o aveti? Sau mai intai, cum e sa fii talentat, ce simti? Cum e sa ai o pasiune, sa arzi pentru ceva? – sunt lucruri pe care le-am citit doar in carti. Cum e sa te trezesti dimineata stiind ce vrei sa faci in acea zi? Cum e sa fii “feticit”?

V-as fi foarte recunoscator sa-mi dati un raspuns la toate acestea, promit ca va voi recompensa si eu, la momentul potrivit.

Multumiri depline,

Cu speranta,
Un Postas

Adresa: Aleea Calambur, doi pasi la dreapta, Mandark

In plic se mai afla o frunza de stejar si un biletel pe care scria “De unde stie ghinda ca va deveni stejar si cum reuseste asta?” De asemenea, se mai afla si o figurina de sticla ce reprezenta un fel de animal, ce putea fi la fel de bine caine sau crocodil.

Bunica mi-a aratat toate acestea – scrisoarea, frunza, biletelul si figurina – si apoi a asteptat, zambind. Ce puteam sa spun? Am chiuit amuzat, m-am dat o data peste cap si am intrebat-o ce i-a raspuns. Nepastrand o copie a scrisorii pe care a trimis-o, a incercat sa o recompuna din memorie, insa fiindca stim ca o Bibliotecara are memorie foarte buna, putem avea incredere:

Draga Postas,

Nu am avut niciodata o problema cu locuitorii orasului Mandark. Este adevarat ca parintii si profesorii nostri au vrut sa ne sperie, insa eu nu am crezut niciodata ceea ce ne spuneau, mai ales ca citind foarte multe carti de istorie, am aflat fapte ce ii contraziceau. Parerea mea despre voi s-a limitat la o parere de rau ca nu puteti, la fel de usor ca si noi, fi “fericiti” – asa se spune corect. Asa ca poti sa te linistesti, imi pare bine de cunostinta si ca am inceput aceasta corespondenta, sper eu, folositoare pentru amandoi.

Imi pui intrebari grele… Nu cred ca suntem foarte constenti de talentul sau vocatia noastra, nu ne gandim de obicei in ce constau acestea, doar le simtim si le urmam. Sunt ca niste lentile speciale care ne fac sa vedem Lumea intr-o culoare anume si care fac sa straluceasca acele activitati care ni se potrivesc. Spre exemplu – daca se naste un Gradinar, el va fi interesat de mic de plante si flori, de cum cresc ele din seminte si ce trebuie sa faca pentru a le ajuta sa creasca mai frumos. Sau un Bucatar, la fel – va simti o placere foarte mare pentru mancare, va fi curios sa afle cum se face si va incerca si el.

Suna simplu ce zic, insa sunt convinsa ca tie ti se pare de neconceput… Am citit despre cum va doriti din toata inima sa faceti ceva ce vi se potriveste, cum incercati cat mai multe pentru a creste posibilitatea de a va descoperi un talent. Am citit despre o fetita care, in anul 100, se inscrisese la 5 cursuri de muzica pentru a incerca instrumente diferite, la 3 cursuri de sport si 1 de Limbile Lumii. Iar toate astea pe langa scoala. Mi se pare si mie, intr-adevar trist. Oare ce o fi facut acea fetita? Si-o fi gasit vocatia?

Mi-e greu asadar sa vorbesc despre ceva ce noua ne este atat de natural – sa ne urmam vocatia. Pur si simplu, fara sa facem nimic special, doar saascultam, ea ne arata drumul pe care il avem de urmat, asa cum frumos ai observat, i se intampla si unei ghinde. Nu stiu daca a avut vreodata dubii, ca s-ar putea transforma intr-un pin ori frasin. A stiut de la inceput ca va fi stejar.

Acum sa nu crezi ca viata noastra e usoara. Daca stim de la inceput ce drum avem de urmat, asta nu inseamna ca ne este garantata si linia de sosire. Poate diferenta majora dintre noi si ghinde este faptul ca ele sigur ajung stejari mareti, pe cand noi putem sa ne oprim la stadiul de lastari… Niciun talent sau vocatie nu sunt unice – ele pot aparea la mai multi dintre noi, la fel. Depinde apoi cum fiecare le valorifica iar asta se intampla doar prin educatia potrivita si munca…

Ce sa-ti spun, recunosc, e placut sa ai o pasiune, sa arzi pentru ceva, cum zici tu – sa te trezesti dimineata stiind ce vei face in acea zi. Insa astea nu sunt totul. Trebuie sa si faci ceea ce-ti spune vocatia, pentru a fi fericit. De pilda, simti ca poti deveni un aviator excelent, insa daca vei sta toata ziua in pat, visand la pasari, la cer si aerul rapid care iti vajaie pe langa urechi, nu vei ajunge decat, maxim, un visator… Iar asta este cel mai rau la noi in Noventhal, sa fii un doar un visator.

Dupa cum vezi, nici viata noastra nu este usoara. Nu imi dau seama daca ceea ce ti-am marturisit mai sus te poate ajuta cu ceva. Poate daca imi spui mai mult despre viata voastra, si a ta in mod special, ceva ce probabil nu am aflat din carti, ceva legat de ceea ce simtiti inca de mici, te pot ajuta mai mult.

Cu ganduri bune,
MariOune, Bibliotecara

Adresa: Drumeagul din Padure, pe langa Alunis, Noventhal

Din pacate, corespondenta bunicii mele s-a oprit aici. Nu a mai primit niciodata o scrisoare de la Postas. Doar dupa multi ani, cand tocmai iesea la pensie, mi-a spus ca a mai primit un colet, care de data asta i se adresa ei, insa nu avea Expeditor. Un colet cu o figurina de sticla de aceeasi marime cu prima pe care o primise, ce acum avea o forma de fructa – de asemenea de neidentificat, asa cum era si animalutul. Parea un fel de gutuie strivita. Sau era de fapt o vanata?! Oricum, acel cadou i-a spus bunicii mele ca Postasul nu avea vocatie de sticlar… Oare el isi daduse seama de asta?

 

Disrespect me

Written By: Gia Codrescu - Jun• 22•10

“Disrespect me. Tell me I’m older. Tell me I’m slower. Tell me I can no longer fly. I want you to.”

Look me in the eyes

Written By: Gia Codrescu - Jun• 18•10

“Look me in the eyes.  It’s okay if you’re scared.  So am I.  But we’re scared for different reasons.  I’m scared of what I won’t become. And you’re scared of what I could become.

Look at me.  I won’t let myself end, where I started.  I won’t let myself finish, where I began.  I know what is within me, even if you can’t see it yet.

Look me in the eyes.  I have something more important than courage.  I have patience.

I will become what I know I am.”

Micul Print si Vulpea

Written By: Gia Codrescu - Jun• 18•10

Cel mai frumos fragment din carte… 🙂

Iată însă că veni şi clipa când, după ce umblă o vreme-ndelungată prin nisip, pe stânci şi prin zăpezi, micul prinţ, într-un sfârşit, descoperi un drum. Iar drumurile, toate, duc spre oameni.
– Bună ziua! zise el.
Se afla într-o grădină de trandafiri înfloriţi.
– Bună ziua! ziseră trandafirii.
Micul prinţ îi privi. Toţi erau aidoma cu floarea lui.
– Cine sunteţi voi? întrebă el, înmărmurit.
– Noi suntem trandafiri! ziseră trandafirii.
– Vai, făcu micul prinţ…
Şi se simţi foarte nefericit. Floarea lui îi povestise că ea era, în univers, singura în felul ei. Şi iată că se mai aflau cinci mii, toate semănând cu ea, într-o singură grădină!
”Tare s-ar mai socoti jignită – îşi zise el – dacă ar vedea una ca asta… nu s-ar mai opri din tuse, şi s-ar preface chiar că moare, ca să scape de ruşine. Iar eu aş fi foarte… desigur… nevoit să mă prefac c-o îngrijesc, pentru că altminteri, ca să mă îndurereze şi pe mine, s-ar lăsa să moară de-adevaratelea…”
Apoi îşi zise mai departe: „Mă credeam înavuţit cu o floare fără seamăn, şi iată că n-am decât o floare de rând. Cu asta numai şi cu trei vulcani, care-mi vin doar până la genunchi şi dintre care unul e poate stins pe veşnicie, nu prea sunt un mare prinţ…”
Şi, culcat în iarbă, plânse.

Chiar atunci sosi şi vulpea:
– Bună ziua! zise vulpea.
– Bună ziua! răspunse cuviincios micul prinţ, care se întoarse, însă nu văzu pe nimeni.
– Sunt aici! zise glasul – sub măr…
– Cine eşti tu ? zise micul prinţ. Eşti tare frumoasă…
– Sunt o vulpe! zise vulpea
– Vino să te joci cu mine! o pofti micul prinţ. Sunt atât de trist…
– Nu pot să mă joc cu tine! zise vulpea. Nu sunt îmblânzită.
– Ah, iartă-mă! Rosti micul prinţ.
Însă, după un răstimp de gândire, adăugă:
– Ce înseamnă „a îmblânzi”?
– Nu eşti de prin părţile locului – zise vulpea – ce cauţi pe-aici?
– Caut oamenii! zise micul prinţ. Ce înseamnă „a îmblânzi”?
– Oamenii – zise vulpea – au puşti şi vânează. E foarte neplăcut! Mai cresc şi găini. E singurul folos de pe urma lor. Cauţi găini?
– Nu! Zise micul prinţ. Caut prieteni. Ce înseamnă „a îmblânzi”?
– E un lucru care prea e dat uitării! zise vulpea. Înseamnă „a-ţi crea legături”…
– A-ţi crea legături?
– Desigur! zise vulpea. Tu nu eşti încă pentru mine decât un băieţaş, aidoma cu o sută de mii de alţi băieţaşi. Iar eu nu am nevoie de tine. şi nici tu n-ai nevoie de mine. eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume. Eu voi fi, pentru tine, fără seamăn în lume…
– Încep să înţeleg! zise micul prinţ. E undeva o floare… mi se pare că m-a îmblânzit…
– Se prea poate! zise vulpea. Pe Pământ întâlneşti tot soiul de lucruri…
– O! dar nu e pe Pământ! zise micul prinţ.
Vulpea se arătă foarte nedumerită:
– Pe altă planetă?
– Da.
– Pe planeta aceea sunt vânători?
– Nu.
Interesant! Dar găini?
– Nici.
– Nimic nu e desăvârşit! suspină vulpea.
Vulpea însă se întoarse la gândurile sale:
– Viaţa mea e veşnic aceeaşi. Eu vânez găinile, pe mine mă vânează oamenii. Toate găinile se aseamănă între ele, şi toţi oamenii se aseamănă între ei. Aşa că mă cam plictisesc. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, viaţa mi se va însenina. Voi cunoaşte sunetul unor paşi deosebit de al altora. Paşii altora mă fac să intru sub pământ. al tău mă va chema din vizuină, ca o melodie. Şi-apoi, priveşte! Vezi tu, acolo, lanurile de grâu? Eu nu mănânc pâine. Mie grâul nu mi-i de folos. Lanurile de grâu mie nu-mi aduc aminte de nimic. Şi asta-i trist! Tu ai însă părul de culoarea aurului. Va fi, de aceea minunat, când tu mă vei fi îmblânzit! Grâul, auriu şi el, îmi va aminti de tine. şi-mi va fi nespus de dragă murmurarea vântului prin grâu…
Vulpea tăcu şi se uită îndelung la micul prinţ:
– Te rog… îmblânzeşte-mă! zise apoi.
– Bucuros aş vrea! răspunse micul prinţ – numai că nu prea am timp. Am de căutat prieteni şi o mulţime de lucruri de cunoscut.
– Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim! zise vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără lucruri de gata, de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei să ai un prieten, îmblânzeşte-mă!

– Ce trebuie să fac? zise micul prinţ.
– Trebuie să ai foarte multă răbdare! răspunse vulpea. La început, te vei aşeza ceva mai departe de mine, uite-aşa, în iarbă. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei rosti nici un cuvânt. Graiul este izvor de neînţelegeri. Însă vei putea, pe zi ce trece, să te aşezi din ce în ce mai aproape de mine.
A doua zi, micul prinţ veni din nou.
– Mult mai frumos era, dacă veneai şi astăzi la aceeaşi oră… zise vulpea. Dacă tu, de pildă, vii la ora patru după-amiază, eu încă de la ora trei voi începe să fiu fericită. Pe măsură ce ora va trece, şi mai fericită mă voi simţi. La ora patru, mă vor şi cuprinde un frământ şi o nelinişte: voi descoperi cât preţuieşte fericirea! Dar dacă vii la voia întâmplării, eu niciodată nu voi şti la care ceas să-mi împodobesc sufletul. Ne trebuie rituri.
– Ce-i acela rit? zise micul prinţ.
– E şi el ceva cu totul dat uitării! zise vulpea. E ceea ce face ca o zi să se deosebească de celelalte zile, o oră, de celelalte ore. Au un rit, spre pildă, vânătorii mei. Se duc să joace, joia, cu fetele din sat. Joia, prin urmare, e o zi minunată! Mă plimb şi eu, atunci, până la vie. Dacă vânătorii s-ar duce la joc la voia întâmplării, toate zilele ar fi la fel, iar eu n-aş mai avea vacanţă niciodată.

Astfel micul prinţ îmblânzi vulpea. Iar când ora despărţirii fu aproape:
– Vai! zise vulpea… Am să plâng…
– Din vina ta – zise micul prinţ – eu nicidecum nu-ţi voiam răul, ci ai vrut să te îmblânzesc…
– Aşa e! zise vulpea.
– Dar ai să plângi! zise micul prinţ.
– Aşa e! zise vulpea.
– Atunci nu dobândeşti nimic din asta!
– Ba dobândesc – zise vulpea – datorită culorii grâului. Apoi adăugă:
Du-te să mai vezi o dată trandafirii. Vei descoperi că floarea ta nu are-n lume seamăn. Întoarce-te apoi la mine, spre a-ţi lua rămas bun, iar eu îţi voi dărui o taină.

Micul prinţ se duse, să mai vadă o dată trandafirii:
– Voi nu semănaţi întru nimic cu floarea mea, voi încă nu sunteţi nimic – le spuse el. Pe voi nimeni nu v-a îmblânzit, precum nici voi n-aţi îmblânzit pe nimeni. Sunteţi precum era şi vulpea mea. Eu însă mi-am făcut din ea un prieten, iar ea acum nu are-n lume seamăn.

Şi florile se ruşinară.
– Voi sunteţi frumoase, dar sunteţi deşarte! le mai spuse el. Nimeni n-ar avea de ce să moară pentru voi. Floarea mea, fireşte, un trecător de rând ar crede că-i asemenea vouă. Ea însă, singură, e mai de preţ decât voi toate laolaltă, fiindcă pe ea am udat-o eu cu stropitoarea. Fiindcă pe ea am adăpostit-o eu sub clopotul de sticlă. Fiindcă pe ea am ocrotit-o eu cu paravanul. Fiindcă pentru ea am ucis eu omizile (în afară doar de câteva, pentru fluturi). Fiindcă pe ea am ascultat-o eu cum plângea, ori cum se lăuda, ori câteodată chiar cum tăcea. Fiindcă e floarea mea.

Si se duse înapoi la vulpe.
– Rămâi cu bine! zise el…
– Te du cu bine! zise vulpea. Iată care-i taina mea. E foarte simplă: limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.
– Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor! spuse după dânsa micul prinţ, ca să ţină minte.
– Numai timpul cheltuit cu floarea ta face ca floarea ta să fie atât de preţioasă.
– Numai timpul cheltuit cu floarea mea…! făcu micul prinţ, ca să ţină minte.
– Oamenii au dat uitării adevărul acesta – zise vulpea. Tu însă nu trebuie să-l uiţi. Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit. Tu eşti răspunzător pentru floarea ta.
– Eu sunt răspunzător de floarea mea… spuse după dânsa micul prinţ, ca să ţină minte.

Micul Print – Antoine de SaintExupéry

3 ganduri

Written By: Gia Codrescu - Jun• 15•10

Bat frunzele cu pumnii in geam

Dintii mi s-au facut de piatra

Ajutooor! Striga pisica din mine

Ajutooor! Cad copaci peste tine!

——————————————————–

Trei ochi se uita la mine

Trei ochi rotunzi, din perna dungata

Albastrul din ei se intreaba de ce

Dorm oamenii cateodata

——————————————————-

Ma gadili pe gat cu genele tale

Ma strangi in brate de parca ai vrea

Sa intrii incet, cu totul, in mine

Cu tot cu parfum, pistil si petale

Funny little world

Written By: Gia Codrescu - Jun• 07•10

Roll with the wind

Written By: Gia Codrescu - Jun• 07•10