La Editura Humanitas, Bucuresti, 1991, apare o reproducere a unui volum din Colectia « Luceafarul », o serie de studii si articole semnate de Constantin Noica ce fac parte dintr-o lucrare conceputa mai larg intitulata « Contributii la istorie a vietii spirituale romanesti ».
Aceasta este « Pagini despre sufletul romanesc » si cuprinde sapte capitole structurate sub forma de sapte probleme de dezbatere: Ce e etern si ce e istoric in cultura romana, Suflet agrar si suflet pastoral, « Bisericutele noastre », Pentru o alta istorie a gandirii romanesti, Cum gandeste poporul roman, Sufletul romanesc si muzica siArdealul in spiritualitatea romaneasca.
Miza acestui text se concentreaza in jurul poporului roman si afinitatii sale catre o traire de tip stationar ce ii confera « etenitate » in sensul unui conservatorism si a unei traditii bine inradacinate.
Intrebarea care se pune defapt este « de ce nu avem o gandire filosofica autentica ? »
De doua ori in centrul dezbaterii, amintirea cartii ce cuprinde « Invataturile lui Naeagoe Basarab catre fiul sau Theodosie », in capitolele « Ce e etern si ce e istoric in cultura romana » si « Pentru o alta istorie a gandirii romanesti », pare a fi nucleul acestui studiu.
In cel dintai capitol aceasta este luata in considerare ca a fi primul punct marcant pentru gandirea romaneasca ce detine la acel moment, in secolul 16, o constiinta orientata catre absolut, o constiinta spirituala.
Cel mai frumos citat
« Ca, mai intai de toate este tacerea, iar tacerea face oprire, oprirea face umilinta si plangere, iar plangerea face frica, si frica face smerenie, smerenia face socoteala de cele ce vor sa fie, iar acea socoteala face dragoste, iar dragostea face sufletele sa vorbeasca cu ingerii. Atuncea va pricepe omul ca nu este departe de Dumnezeu » In acest citat, spune Noica, «e ceva iremediabil liric ca la inceputurile oricarei reflexii filozofice » si « indica o anumita tehnica de viata spirituala ».
Va analiza apoi pas cu pas fiecare trecere la o alta stare, ce-i va permite omului sa ajunga, intr-un final, de la tacere la a-l cunoaste pe Dumnezeu. Ruptura care s-ar fi putut realiza, cand constiinta ar fi devenit filosofica, dar in cazul de fata ramanand totusi teologica, ar fi putut fi o deviere dusa dupa tacere si oprire. Un Descartes continua spre exemplu cu indoiala metodica si ajunge tot la Dumnezeu dar pe cale filosofica.
Trecand la inceput prin cateva proverbe ce evidentiaza trasaturile mentalitatii noastre neschimbate inca de la inceputuri, cum ar fi « Ceasul umbla, loveste si vremea sta, vremuieste », « Vremea vremuieste si omul imbatraneste », autorul ne dezvaluie esenta lor ce consta intr-o atitudine calma, cugetata, resemnata in fata devenirii. Iar acesta, observa el, este un cuvant pentru care noi nu avem traducere, deci nu il putem problematiza ca si concept. Poporul grec opunandu-i-se, a descoperit Fiinta, cel german, intregrandu-l, a descoperit Spiritul.
Problema centrala la care incearca sa raspunda Noica este ca la noi nu spiritul va aduce echilibrul, nu o filosofie a constiintei. Si totusi acesta se realizeaza si ar putea fi de factura religioasa daca nu ar raspunde pe un regitru filosofic.
Eu as spune ca este un echilibru de tip ancestral al omului impacat cu sine si in armonie cu natura. Dar sa vedem.
O alta problema care se pune este aceea daca avem un suflet agrar sau unul pastoral. In concordanta cu ce am afirmat mai sus, ca am avea de fapt un echilibru de tip ancestral, ar trebui sa avem un suflet de tip pastoral. La aceasta concluzie ajunge si Noica. Tocmai acea departare de lume, izolare in mijlocul naturii, ne-au adus intelepciunea si stabilitatea. Intelepciunea care a dat roade in cultura noastra populara si stabilitatea care a pastrat traditiile. Asa cum afirma si Densusianu, « dorul », acest sublim cuvant intraductibil, definitoriu poporului nostru, « nu poate fi inteles decat nascandu-se in lumea pastorilor, unde singuratatea si despartirea sunt experientele cele mari ».
Analizand astfel, proverbe si cantece ale peisajului nostru rustic, Noica ajunge sa patrunda « sufletul romanesc » in cele mai profunde adancimi. Acesta ni se dezvaluie sincer si cald, primitor ca cel al Ardealului insusi, pe care il elogiaza in final, contemplativ dar si dinamic ca expresie a « cutreierarii », inclinat deopotriva spre frica si iubirea de Dumnezeu, asadar creat si creator de arta.
In capitolul « Bisericutele noastre », titlu de altfel ironic, Noica are in vedere nepasarea si nepriceperea noastra in fata Marilor Biserici ale Stramosilor nostri, in special ale Moldovei, care se degradeaza incet pentru ca noi nu mai intelegem ca acolo e “duh al istoriei” si “sete de putere”. Noi, cei de astazi, « privim, si nu crestem, nu intraznim. Iar sfintii ne mor pe pareti si in suflete, pentru ca nu indraznim. »
Consider ca sunt niste acuzatii extrem de intemeiate ce ar trebui sa faca apel la senisibilitatea noastra de popor pasiv, invatat sa se impace cu orice ar fi rau, resemnandu-se. Singura noastra emotie in fata lor ramanane « tandretea », sentiment orientat spre trecut, la fel ca si nostalgia ce inca o data releva firea noastra « eternizata », sentimente ce nu pot duce la nici o schimbare.
Exact ca in “Ce e etern si ce e istoric in cultura romana” ajungem la concluzia ca noi nu am fost si nu suntem inca orientati cu totul spre devenire, curiozitate stiintifica, implinire morala, asa cum ar trebui sa fim. Ceea ce ar constitui singure pasul ce ar fi fost facut spre istorie.
Sentimente ca mandria, demnitatea, onoarea unor popoare razboinice ca cele germanice, ar fi putut inalta o constiinta filosofica.
Noi nu ne-am putut situa niciodata impotriva naturii, am fost mereu in armonie cu ea. Filosofia, in aparitia sa istorica, nu s-a nascut dintr-o sensibilitate cum ar fi cea a intelepciunii taranesti, ci dintr-o sensibilitate “a unei rupturi, nu a unei continuitati”. Doar o ruptura a omului de lume poate duce la filosofie. La noi doar teologicul poate provoca asta prin « sentimentul dezastrului » pe care ni-l poate trezi.
« Pentru Noica este valoare tot ceea ce aduce un plus de fiinta. Astfel, nu se poate vorbi de o disjunctie absoluta in « valori negative » si « valori pozitive », dupa cum nu exista disjunctie absoluta nici intre fiinta si nefiinta sau bine si rau. Gandirea noiciana nu evolueaza niciodata dupa principiul tertului exclus sau dupa cel al contradictiei bilaterale din logica clasica », dupa cum afirma Laura Pamfil in articolul «Etica la roumanie in viziunea lui Noica ». Intr-adevar eternitatea aduce continuitate, stabilitate, traditie, fascinatie, dar si stationare in atemporal, inactualitate, aducand un sentiment al zadarniciei.
Asadar va fi totusi posibila o filosofie in aceasta viziune romaneasca ? Intr-o viziune taraneasca nu se poate ajunge decat la intelepciune, afirma Noica, dar pe registrul unei creatii culte, da, se va putea ajunge. Marturie ne sta chiar marele autor.
Ramane doar sa cititi si veti intelege ca aceasta carte reprezinta mai mult decat o prezentare a vietii romanesti, dar un veritabil tratat de filosofie a valorilor, a valorilor noastre.
