Aproape am uitat cât de mult îți plac roșiile cu usturoi

Cum te gâdili când te ating ușor cu degetele pe umeri

Că îți place John Mayer sau că te iei în brațe când dormi.

Aproape am uitat că îți place Castaneda, că ai încercat LSD,

Că nu suporți formalitățile și că ai doi ursuleți de pluș agățați de dulap.

Aproape nici nu mai știu că vara duceai vaca la islaz, la țară,

Că sperma ta e dulce sau că ai picat bacul la matematică,

Că mereu caști fără să pui mâna la gură, că atunci când erai mic te-ai lovit de un casetofon la picior,

Că ți se întăresc sfârcurile dacă suflu peste ele sau că miroși a limonadă cu mentă uneori.

Ar trebui să păstrez toate astea într-un muzeu.

Un muzeu al amintirilor pierdute.

Pe care să le vizitez de câte ori îmi amintesc că ai existat și cum atingeam copacii pe lângă treceam, să ne dea energie dacă eram obosiți, cum stăteam cu picioarele pe pereți în timp ce mâncam vafe cu înghețată de vanilie, cum făceam întrecere cine scuipă mai departe, printre dinți, cine rezistă mai mult fără să-l caute pe celălalt, cine spune cele mai flatante complimente, cine fute cele mai multe persoane, cine mănâncă mai sănătos, cine plânge mai puțin, cine știe cele mai multe glume cu evrei, cine are primul orgasm, cine ronțăie mai mulți morcovi într-o săptămână.

Să le vizitez de câte ori ovarele mele te vor.

Aseară mi-ai zis, din senin, La mulți ani, Crăciun fericit și Paște fericit! Să-mi ajungă în toți anii care vor urma.

Am adormit la film, din senin, așa cum am fi făcut în fiecare seară și am spart semințe, ca doi vechi prieteni.

Fiindcă nu fusesem încă la munte, am deschis din senin cortul în casă și am dormit în el, cu frica de urs în sân și frigul în oase, deși termometrul arăta ba 28, ba 29 de grade.

Fiindcă nu fusesem nici la mare am făcut o baie cu destulă sare, din senin, încât să ne rămână părul aspru și cu alge de la plafar, ca să ne enerveze un pic.

Am vizitat India cu Google Maps și am mâncat pui cu orez, caju și curry, din senin, ca să zicem că am fost și în vacanță.

Ne-am spălat pe dinți împreună, am dezbătut natura umană, ne-am iubit ca doi șerpi cu clopoței, am spart de nervi trei pahare, ne-am gâdilat până am rămas fără suflu și ne-am zis te iubesc, din senin,

Ca pentru toate diminețile și serile care ar fi urmat,

Dacă nu ne-am fi despărțit

Chiar a doua zi dimineață,

Din senin.

Te-am întâlnit azi noapte între un felinar și roata cea mare.

Părul tău avea aceeași nuanță de auriu, fin ca franjurile perdelelor de la bunica. Îmi aducea aminte de cum dormeai la mine în poală, pe iarba din spatele casei de la țară și spatele meu era demult înțepenit, abia respiram ca să nu țip de durere, o armată de crabi mergea la război prin venele mele, iar în umeri aveam pietre de râu, dar nu mă mișcam, să nu te trezesc.

Erai îmbrăcat într-un costum albastru, de catifea, destul de ciudat pentru o plimbare în parc. Mi-a amintit de toate nunțile la care am fost împreună, unde de fiecare dată prindeam buchetul, fiindcă știam să stau exact în spatele miresei și tu te uitai din ce în ce mai ciudat la mine, dar mă invitai la dans și ne prosteam de parcă nimeni nu se uita, până ce melodiile din playlistul DJ-ului se terminau cu That’s amore și rudele își luau la revedere de la miri, cu picioarele umflate și obrajii ca vinul.

Ochii tăi erau la fel de mari și triști ca în prima zi în care te-am cunoscut. Mi-au amintit de nenumăratele momente în care te rugam (sau forțam?) să iei aparatul și să-mi faci poze la fiecare colț de stradă în vacanțe. Mai de jos, măi, să fie perpendicular obiectivul pe mijlocul pieptului meu. Mai dintr-o parte, ți-am mai zis să nu centrezi subiectul. Adică pe mine. Ce e mașina asta în dreapta? Mai fă câteva, să nu se vadă. Stai să treacă oamenii ăștia, să nu apară în spate. Și mai ales, stai pe loc, să așteptăm ora de aur dinaintea apusului.

Părul, hainele, ochii, buzele, brațele tale, toate erau așa cum le țineam minte, doar că nu mai străluceau. Nicio lumină, nicio muzică nu le mai făcea să se învârtă. Ca un carusel nemișcat și tăcut. Era să iau și amendă fiindcă am sărit gardul să trag de tine, să te pun în mișcare. Era să mă și muște amintirea sărutului tău.

În loc de suflet ai o pară

Atât a rămas din pomul cu o mie de fructe cu care te-ai născut.

De câte ori creștea un lăstar nou cineva îl rupea și-l arunca cât colo.

Odată, când nimeni nu se uita, ți-a crescut o creangă întreagă

Era mai ascunsă și chiar a dat frunze. Și flori. Florile se transformau în ananași, rodii, nuci de cocos și kiwi.

Dar au văzut-o până la urmă și au lovit-o cu toporul, în locul ăla sensibil de lângă trunchi, până a căzut.

Atunci ți-ai jurat să nu mai faci nicio frunză. Nicio fructă. Doar rădăcini.

Dar seva copacului nu te-a ascultat și a hrănit undeva în vârf, departe de lume, o pară.

Nu una cu coaja tare. Nici cu miezul mălăieț. O pară parfumată, zemoasă și dulce. Așa cum toate perele ar trebui să fie.

O pară eternă, pe care douăzeci de grifoni cu coada de oțel o păzesc, gata să te taie în două dacă te apropii prea mult.

Cumva, tu nu știi că am restul fructelor cu care putem face o salată din aia cu cognac și frișcă.

Cumva, tu nu știi că te iubesc.

Oamenii când se despart se împrăștie.

E ca și când s-ar detona în numele unei religii necunoscute.

Își îmbracă vesta cu explozibil și POW apasă butonul roșu.

După ce te dezmeticești începi să îi cauți și le găsești pielea într-un sertar, sub formă de tricouri vechi,

Ochii în cutia de bijuterii ca doi cercei de aceeași culoare,

Buzele sunt coperțile unei cărți pe care o citeai împreună

Iar mâinile pătura cu care te învelești în noile nopți.

Noile nopți nu seamănă cu vechile nopți. Sunt chiar mai diferite decât Antarctica de Madrid.

În noile nopți poți adormi la ce oră vrei, după ce ai făcut ce vrei.

În vechile nopți erai fericit.

Oamenii când se despart se împrăștie. În zeci de obiecte, senzații, cuvinte sau note muzicale, pe care le aduni de pe jos cu iubire. Să le pui la loc e ca și când ai încerca să faci un puzzle de 10.000 de piese ale unui cer senin. Și chiar dacă ai reuși, să îi redai viața ar fi mai dificil.

Și totuși, încerci să potrivești primele două piese.

Stătea pe scările din parcul Carol, cele care duc la mausoleu,

La ora de aur a serii, când soarele se apropie de apus,

Într-o vineri.

Îmbrăcat într-un trening moale și cu teniși Nike în picioare, părea că ia o pauză dintr-un maraton în jurul lumii, în pas lent, ca bătăile inimii când ești liniștit.

Se uita în față, la copiii care jucau leapșa pe role, dar parcă mintea lui proiecta un alt film. De colecție, alb-negru, o poveste de dragoste în care apare și Freddie Krueger la un moment dat.

Semăna cu Gânditorul lui Rodin, la fel de nemișcat, la fel de nepământean.

Venisem să fotografiez copii nepăziți și golden-retrieveri bezmetici, dar se crease o adâncitură în spațiu-timpul de lângă el, care mă chema să o umplu, așa că m-am așezat alături. Nu s-a mișcat, nu s-a uitat la mine.

Pentru ca scena să fie ca în filme până la capăt, m-am așezat mai aproape de el. Și mai aproape, până ne-am atins.

Atunci m-a cuprins cu mâna de umeri și m-a strâns, în continuare fără să mă privească, de parcă ne cunoșteam de peste cinci ani.

De atunci ne vedem în fiecare zi și singurele cuvinte pe care ni le spunem sunt omul care merge, Eva după păcat, primăvara eternă, danaidă, sărutul, durere, cele trei umbre și fiul risipitor.