Cerul era roșu, iar noi mâncam ridichi și pâine prăjită cu unt pe o bancă în fața unui bloc în care nu locuiam. Vorbeam de încălzirea globală, ofertele din supermarketuri și gecile cu membrană Gore-Tex. Ne sărutam ca un semn de punctuație, după fiecare glumă pe care o făceam, un fel de punct și virgulă între două bla-bla-uri deștepte, de unică folosință. Am scos la final o sticlă de bere de cu Busuioacă de Bohotin și alta de cola cu compot de căpșuni, le-am dat pe gât și am pornit spre mașina ta pe care o vedeam de la o poștă acum, de când o vopsiseși portocalie.

Am dat drumul la radio și am fredonat You’ve got time, de la Regina Spektor, ca doi demenți, în timp ce îți mângâiam mâna care mă mângâia pe picior. Mergeam la Dedeman, să luăm o plasmă termică pe care să o punem la picioarele patului și o pungă de cuarț, să terminăm tencuiala din hol. În seara aia urma să facem somon la tigaie cu mango și papaya, să mai scriu un articol pe blog și să dormim devreme, în noile așternuturi cu steluțe galbene.

Am visat că eram la mare, pe plajă, cu o limonadă în mână și o carte în cealaltă, iar tu erai foarte concentrat, construiai un castel de nisip, dar erai prea aproape de apă și cu fiecare val mai mare tot ce construiai se năruia. Am lăsat cartea din mână, am venit să îți pun pălăria mea de soare pe cap, să-ți dau limonadă și m-am așezat cu fundul între castelul tău și apă. Ai putut atunci să-l ridici așa cum voiai, doar că nu te mai opreai și ocupaseși deja toată plaja, iar eu eram speriată, încercam să-ți spun să te oprești, dar nu te uitai la mine, iar ochii tăi erau din ce în ce mai verzi.

Când ne-am trezit a doua zi dimineață aveam poftă de salată. Am făcut una cu kiwi și avocado, senvișuri cu mușchi, pesto și germeni de broccoli și ceai de mentă. Ne-am uitat la finalul de la Green Mile, început cu o săptămână înainte și am făcut un to do list cu lucruri pe care nu vrem să le facem de fapt, tocmai fiindcă știam că nu ne vom ține de ele și vor crește sansele de a face ce ne dorim cu adevărat. De exemplu, să ne schimbăm periuțele cu unele noi, în nuanțe diferite de albastru și să ne înscriem un proiect pe Indiegogo.

În perioada aia îmi număram vânătăile cum alții își numără medaliile de Finisher la maraton. Fiecare avea o poveste. Fusesem în Parc Aventura, unde căpătasem vreo 7, în Terra Park, alte 5 și cu ce ne-am mai jucat pe acasă de-a baba oarba și iepurii sălbatici, fix 19. Pregăteam un weekend cu prieteni, în care să ne jucăm boardgames și să gătim fois gras cu sos de prune uscate, plăcintă cu carne, supă de usturoi și cheesecake cu dulceață de afine. Apoi, duminică seară, la lumina acelei lava lamp violet, mi-ai spus:

– Te iubesc atât de mult că îmi vine să te iubesc în continuare.

Așa că am pornit de mână, pășind pe roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo și violet, spre capătul curcubeului la care dacă nu găsim un ulcior cu bani de aur jur că nu mai vorbesc cu tine.

Un timp.

Cât ai face un smoothie.