Tema: tacerea.

– Nu am suferit-o niciodată pe Agafița, drept să îți spun, zise Dorina gesticulând cu cuțitul în aer.

Stăteau în acea sâmbătă dimineață în bucătăria mică a casei cu un etaj din capătul satului. Dorina tăia morcovii pentru supă, în timp ce fiica ei de unsprezece ani, Carla, decojea lent o ceapă.

– Nici când eram mici nu ne jucam împreună. Mă enerva că era mototoală, spuse Dorina trântindu-se cu zgomot pe scaun. Începea să se mâțâie din orice. Dacă o împingeam mai tare, se ducea la tata să mă pârască. Și cum era el iute, imediat mă ardea. Așa era bunicul, își desfăcea cureaua și îmi lăsa numai dungi roșii pe picioare. Atunci am început să mă îngraș, să nu mă mai doară așa tare. Să nu îi spui lui bunul că ți-am zis, da? spuse ea mângâind-o pe fată pe cap.

Mama zicea să ne jucăm frumos, dar eu mă plictiseam. Am început să mă joc cu băieții mai mult, continuă ea aruncând feliile de morcov în apa care fierbea pe foc. Fotbal în special. Stăteam în poartă, cu picioarele desfăcute și prindeam mingiile lor albe. Ca puiul ăsta erau, râse ea și aruncă în sus puiul pe care îl luase de pe masă.

Carla își ridică pentru prima dată ochii din ceapă și privi puiul cum zbură pentru o secundă și câzu apoi ca un bolovan în mâinile mamei ei, cu o plesnitură. Râse încetișor.

– Să nu-i zici lui tactu’ ce îți zic acum. M-am distrat mai mult cu băieții de la bloc, în anii ăia la fotbal, decât m-am distrat cu el de când ne cunoaștem. E adevărat ce se spune, că femeile își aleg soții după cum le-a fost tatăl. Bunică-tu a fost om serios toată viața. Cu principii. La fel e și tactu’. Nu știu cum am rezistat atât lângă el. Noroc cu tine. Ce m-aș fi făcut eu fără tine, întrebă retoric Dorina și își trase fata la piept. Carla se gândi că sânii mamei ei miroseau a ceapă prăjită. Ce îți spun rămâne între noi, da? Știe fata mea să păstreze un secret?

Carla clătină energic din cap, în semn că nu va spune la nimeni, mai mult ca să scape din strânsoare, decât din convingere.

– Tu să nu faci ca mine. Să-ți iei pe unul care să te distreze. Sau mai bine, să nu te căsătorești niciodată, cine știe peste cine dai. Și trebuie să stai toată viața cu o piatră în gât. Eu așa simt mereu, parcă am o piatră din aia rotundă de râu fix aici în gât, de câte ori îl văd pe tactu’. Și aici, șalele mă dor, se încordează fără să vreau. Iar despre nopți ce să-ți mai zic. Dorm bine doar când e el plecat. Dar sigur mă înșeală când merge în așa zisele lui deplasări în interes de serviciu, spuse ea apăsând ironic silabele. Tu ce crezi, îl vezi în stare, nu?

Carla terminase de decojit ceapa și își netezea acum rochița de un roz palid, cu floricele galbene, primită de la el. Se gândea la săptămâna trecută, când fusese Paștele și îl petrecuse doar ea cu mama ei și bunicii, fiindcă tatăl fusese chemat la Ploiești pentru o inspecție tehnică neprevăzută. Apăsă și ea în gând fiecare silabă.

– Nu-l mai suport, nu știu ce-o să fac. O să crăp probabil. Cărluța, dacă eu mor, Doamne ferește, să nu mă îngropi, să mă arzi, da? Pe tine mă bazez. Nu vreau să existe un loc la care ar trebui să vină cineva să aprindă o lumânare, să pună o floare și să fie pustiu. Să nu vină nimeni defapt. Înțelegi?

– O să vin eu, răspunse fata, cu voce subțire.

– Tu poate, tu mă iubești. Ești singura din familia asta cu o fărâmă de minte. Dar nu vreau. De câte ori închid ochii văd înmormântarea mamei. Slujba aia m-a tăiat aici, pe dinăuntru, zise ea tăind aripile puiului și aruncându-le în oală. Nu vreau slujbă. Mă arzi și gata.

– Mamă, dar…

– Taci, nu vreau sa aud. Ți-a băgat în cap mamai-ta povești cu sfinți și minunății de pe lumea cealaltă. Nimic din astea nu e adevărat. Baliverne.

Dorina aruncă în oală și restul de pui, ceapa întreagă, două mâini de cartofi noi, sare, piper și două crenguțe de tarhon.

Carla își iubea tatăl, dar nu putea să-i spună asta. Pe deoparte era mama ei, care dacă ar fi știut ar fi privit-o cu dispreț, pe de altă parte era răceala lui. Era mai simplu dacă ea nu-l iubea, altfel s-ar fi simțit vinovat de câte ori pleca. Așa că păstra aceste sentimente doar pentru ea.

În altă sâmbătă, ceva mai târziu, când Carla împlinise cinsprezece ani și era singură acasă cu unul dintre colegii de la școală, își dădu seama că nici lui nu-i putea arăta cât de mult îl place, fiindcă de câte ori încercase asta, devenea indiferent și mândru. Așa că se mulțumea să îl privească printre gene, cu capul întors și să-i pună cât mai multe întrebări. Să-l lase pe el să vorbească.

– Îți place supa de pui?

– Nu prea, zise băiatul, potrivindu-și bretelele salopetei de blugi. Dar un borș de pește n-aș refuza. Tata m-a luat de multe ori cu el la pescuit și-mi place.

– Ce-ți place cel mai mult?

– Știi senzația aia pe care o ai de ziua ta, dimineața, când încă nu ai primit cadourile și ești curios ce vei primi? Așa e și la pescuit. Stai acolo pe mal și aștepți cu nerăbdare să muște. Haț! Când mușcă zici că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior.

– Și după ce îl prindeți îl gătiți împreună?

– Da, mama nu se bagă, zice că-i e milă. Fiindcă aducem peștii în apă, să fie proaspeți. Înainte să facem grătarul sau ciorba, trebuie să îi prindem în găleată și să le luam gâtul acolo, râse Călin, povestind mai departe. Tu ai putea face asta?

– Cine știe? răspunse Carla. Și ce-ți mai place să faci, în afară de pescuit?

– Să ies la fotbal, să merg la pădure, după ciuperci, să călăresc… Dar tu?

– Știi să călărești?

– Da, tata m-a învățat. Pe calul lui nea Mitică, de pe vale. Păcat doar că nu-l prind prea des pe acasă. Ai vrea să mergem o dată împreună? Să te învăț și pe tine să călărești?

– Ar fi ceva. Mai vorbim. Acum trebuie să pleci, că vin ai mei, îi spuse Carla zâmbind. Îl pupă pe gurăși-l conduse la ușă.

Rămasă singură în casă, Carla se gândi că în cele trei ore care rămaseră până la venirea alor ei, putea să meargă în camera ei, să citească. Se gândi și că atunci când se va face mare și va avea copii va merge cu ei la pescuit. Acolo nu trebuie să vorbești, ca să nu sperii peștii.