Totul a început în momentul în care a ajuns seara acasă și a găsit geamul spart la fereastra din bucătărie. Trei bucăți sticleau în lumina neonului pe masă, ca niște păsări moarte și a patra încă se mai ținea bine în ramă, cu încăpățânarea unui paralimpic. În încăpere se rostogolea un vant înțepător și el și-a dat seama – mai văzuse scena asta cândva.

Senzația de deja-vu nu era nouă. În adolescență o simțise de mai multe ori. Prima dată o simțise după moartea mamei sale – când venise acasă într-o duminică, după ce fusese la cumpărături și în casă nu se mai auzea muzică. Obișnuia să calce în fiecare duminică și să asculte la pic-up-ul lor vechi discuri cu Beatles și Queen, fredonând și dansând visătoare în fața malderului de cămăși. În momentul în care deschise ușa și îl surprinse liniștea și lipsa mirosului de fier încins, știuse. Mai trăise scena asta o dată. De atunci, în următorii doi ani, a avut de mai multe ori senzația asta ciudată, astringentă, de deja-vu. E ca atunci când vezi pe cineva cunoscut, dar nu mai știi de unde. Sau când ai un cuvânt pe limbă, dar nu ți-l amintești exact. Ca atunci când te-ai lăsat de țigări și ți s-a făcut poftă. Alunecoasă senzație. Ca iubirea de 1 oră și jumătate a unei prostituate. Neplăcută. Ca atunci când ţi-au intrat chiloţii în fund în timpul unei interviu.

O simțise în acei doi ani, între 15 și 17 ani de câteva zeci de ori. În supermarket, când plătea la casă, când ieșea dimineața din bloc și aerul tare îl îmbrâncea plăcut, când vorbea cu un coleg de ultimul meci, când se masturba sau sorbea din ochi o fată, în penumbra unei ceainării. Dar mai ales o simțea când era singur acasă și mânca sau citea o carte. I se păruse foarte ciudat la început. Se gândea că totul are legătură cumva cu faptul că nu se duce niciodată la biserică sau că mama lui a murit. Dar nu găsise un răspuns atunci și apoi nu se mai gândise la asta. Când intrase la facultate senzațiile de deja-vu au dispărut brusc și s-a bucurat.

Doar cu câțiva ani în urmă, când apăru filmul Matrix își mai aminti de senzațiile din adolescență și râse: “Ce de erori am prins!”. Fiindcă în film deja-vu-ul era o eroare în sistemul realității artificiale construite de mașini. Dar în ziua aceea, când găsi geamul spart la bucătărie, senzația fusese mai intensă ca niciodată. Un fior îi trecu prin tot corpul, ca un șarpe slinos și îi ridică părul de pe brațe. Inima i-o luă la goană, ca unui condamnat pe scaunul electric, la gândul că trăiește parcă acțiunile unui film văzut mai demult. Sau propria lui viață din nou.

De la întâmplarea cu geamul au trecut aproape două săptămâni și el nu a mai ieșit din casă. A anunțat la serviciu că și-a rupt un picior la patinuar și stă imobilizat la pat, apoi și-a închis telefonul. A mâncat paste cu sos de roșii, după ce brânza, mezelurile și legumele din frigider s-au terminat. Ar mai fi asigurat pentru încă două-trei săptămâni cu carnea din congelator și pungile de orez din cămară. Laura, când plecase, parcă știuse că va avea nevoie și îi burdușise dulapurile cu paste, orez și conserve. Două săptămâni de chin. Și asta pentru că de când găsise geamul spart, tot ce se întâmpla parcă se mai întâmplase o dată. TOT. Doar că acum își amintea. Găsise explicația. Sau cel puțin așa credea.

—===—

Era cald. Un zgomot constant făcea ca pereții să vibreze. Bum. Bada Bum. Bum. Bum. Ca un marș funebru, dar în același timp vesel și jucăuș. Avea o senzație de plutire și de foame continuă. Îl dureau toți mușchii și toate oasele. Parcă cineva trăgea de el în toate părțile. Se mișca greu. Ar fi vrut să se întindă, să se răsucească, să se ridice și să plece de acolo, dar nu putea. Așa că, în momentele astea de neputință, se relaxa și încerca să doarmă. Somnul nu venea imediat, dar când venea era plăcut, ca balansarea într-un hamac. Dura mult și era plin de imagini. Visa. Întotdeauna plin de culori, persoane și sunete pe care nu le mai văzuse sau auzise. Întotdeauna plin de sensuri pe care nu le înțelegea. Se visa pe el.

—===—

“Laura! Când vii adu-mi te rog sticla aia cu apă din frigider!”. Laura apăru peste două minute cu apa într-o mână, un pahar și o jumătate de lamâie în cealaltă și un cub de zahăr între dinți. Puse paharul pe masă, turnă apa, stoarse lămâia printre degete, să prindă eventualii sâmburi și se uită la el ștrengărește. El zâmbea trist. Luă apoi paharul și veni peste el pe canapea, călărindu-l în poziția aia care îi plăcea lui cel mai mult. Cu cubul de zahăr încă în dinți se uită la el pofticioasă, printre gene. Scăpă cubul în pahar și își lipi apoi gura de el, umedă și dulce.

Peste două zile a rugat-o să plece.

—===—

“În curând am să mor, în curând am să mor, în curând am să mor” spunea el acum legănându-se pe aceeași canapea pe care facuse dragoste de atâtea ori. Se gândea că poate este prima data când cineva își amintește totul. Ar trebui să caute pe Internet numărul unui psiholog și să-i povestească prin ce trece, să i se documenteze cazul. Dar era prea speriat și nu avea încredere în psihologi. “Hienele astea arogante se joacă cu mintea ta cum vor, pentru plăcerea lor proprie”. Nu avea încredere în nimeni acum. Ar fi vrut doar să uite totul din nou.

—===—

Se despărțise de Laura fiindcă și-a imaginat unde ar fi dus totul. În maxim un an ar fi cerut-o de nevastă, ea ar fi zis “da” și ar fi început pregătirile de nuntă. Ar fi urmat, dacă totul mergea bine, cununia, petrecerea, luna de miere, primul copil, apoi al doilea, mersul cu ei la grădiniță, la medic, în parc, la școală și liceu, pensia, pastilele şi apoi moartea. Mult prea trist pentru săraca lui inimă.

Ştia acum de ce plângeau bebelușii la naștere. Își visaseră viața și apoi moartea. De aici și senzațiile lui de deja-vu. Întreaga viață a unui om trecea defapt în 9 luni de zile, indiferent câți ani ar fi trăit. “Merita în cazul ăsta toată aventura?”, se întreba speriat.

“Poate că da. Cubul acela de zahăr fusese atât de dulce”.

Florin Iaru: Este un studiu de caz. Nu faci diferenta intre esential si neesential. Ai nevoie de un plan.