Tema: o intalnire in tren

Bătrânul cu ochi migdalați își trecu încă o dată mâna prin părul rar și privi prin ușa compartimentului cinci. Înăuntru, o femeie cu rochie albastră își ștergea copilul la gură cu o mână în timp ce cu cealaltă încerca să-i mai îndese o linguriță de piure de morcovi. La fereastră, vis-a-vis, un domn la costum o mângâia pe picior pe doamna de lângă el, care râdea cu poftă. Bătrânul clătină din cap și merse mai departe. În compartimentul următor era o singură persoană, un tânăr cu pantalonii în carouri, care stătea lungit pe bancheta din dreapta. Îi ridicase mânerele și îsi proptise capul pe geanta de voiaj. Stătea cu o beretă peste ochi și cu o scobitoare în gură. Bătrânul deschise încet ușile, curios și nesigur. Când intră, auzi o melodie franțuzească, ce răzbătea din căștile tânărului și putu observa pe gâtul lui o mică pată violet. Clătină din cap și ieși, la fel de atent să nu-l trezească. Închise repede ușile în urma lui.

În compartimentul șapte se afla tot o singură persoană, un tânăr ce stătea cu tâmpla sprijinită de geam și nasul într-o carte groasă. Purta o bluză pe gât, neagră și pantaloni cu un număr mai mare, negri și ei. Bătrânul păși înăuntru, trase draperiile și se așeză în fața lui, privindu-l atent. Tânărul ridicase capul spre cel care intrase, dar nu-l privi în ochi și murmură un “bună ziua”, apoi se întoarse la lectura lui, după ce își ridică picioarele pe banchetă și se spriji cu spatele de tăblia de lângă geam. În compartiment mirosea a deodorant și parizer. Bătrânul își netezi mâinile ridate și spuse:

– Ce citiți?

– Moulin Rouge, spuse băiatul. Părea să aibă în jur de treizeci și doi de ani. Este despre viața lui Toulouse Lautrec, un pictor francez.

– Cel cu prostituatele?

– Da, picta și prostituate. Dar le respecta mult.

– Bineînțeles, doar erau singurele care îl iubeau, am impresia. Avea o infirmitate parcă.

– Da, dar asta l-a și motivat să picteze.

– S-a bucurat măcar de success, cât timp a fost în viață?

– De un oarecare success, da. A desenat și apoi multiplicat printr-o metodă inventată de el primele afișe pentru Moulin Rouge.

– A fost căsătorit?

– Nu.

– Copii?

– Nu, a murit tânăr. La treizeci și ceva de ani.

– Ce coincidență.

– Poftim?

– Nimic. Văd că mai aveți puțin, trebuie să fie palpitant, nu vreau să vă rețin.

Tânărul își schimbă din nou poziția, de data aceasta întorcându-se cu spatele la coridor și picioarele spre fereastră. Se uită pentru prima dată în ochii indiscretului companion și îl tulburară ochii lui căprui deschis, aproape galbeni, alungiți, ca la pisici, care îl fixau. Își spuse că poate e un bătrân singur, care nu are familie și caută prietenia cuiva, chiar și de unică folosință, așa cum se întâmplă de obicei în trenuri. Se hotărî să lase cartea și să fie mai drăguț cu el.

– Nu-i niciun deranj, încotro mergeți? spuse tânărul, așezând cartea deschisă cu fața în jos, lângă el și încrucișând brațele.

– Merg spre casa părintească. Nu am mai fost acolo din tinerețe și vreau să văd cum mai arată. Sper să mai găsesc ceva. Parcă ieri am plecat de acolo, la nouăsprezece ani. Era o vară păcătoasă, te frigeai ca pe grătar dacă stăteai în soare. Simt și acum arsurile de pe umeri. Nu ne puteam abține și mergeam la scăldat. Nu erau copaci sub care să ne ascundem și veneam în fiecare seara ca racii pe spate și cu o durere strașnică de cap. Mama ne dădea placintă cu mere, ne făcea o baie cu apă rece și ne culca devreme. A doua zi o luam de la capăt. Apoi am plecat, am învățat, am muncit, m-am căsătorit, mi-am îngropat soția, mi-am luat la revedere de la copiii care au plecat peste hotare și iată-mă aici, acum, la șaptezeci și șapte de ani. Pac, poni el din degete, așa trece viața. Știi senzația aia pe care o ai înainte să pleci undeva? De nerăbdare și poftă pentru ce va urma? Apoi senzația pe care o ai după ce ai ajuns înapoi, după ce totul s-a terminat? Între cele două momente parcă timpul se îngustează. Ce e mai important, momentul ăla pe care îl aștepți, e ca explozia unei pocnitori. Pac, pocni el iar din degete, a și trecut. Rămâi cu pregătirea și cu amintirea. Copilăria și bătrânețea.

– Mă gândesc des la asta. Mai ales când nu știu ce să fac cu momentul ăsta. Cu prezentul. Ce să aleg. Mereu mi-e teamă că fac alegerile cele mai proaste, care conduc spre consecințe pe care nu le vroiam și nu mai pot face atunci nimic. Nu mă mai pot întoarce. Și dacă nu îți trăiești prezentul așa cum vrei, dacă nu devii ceea ce îți dorești, ce rost mai are viața? Mă scuzați, nu vreau să vă deprim, spuse băiatul, zâmbind pe jumătate.

– Chiar dacă trăiești așa cum vrei, tot trece repede. Viața adică. Acum ai pielea ca de bebeluș, acum ai pielea aspră și zbârcită. Ce rost mai are totul, în cazul ăsta?

– Așa este, spuse tânărul și se ridică în picioare. Se așeză în fața ferestrei și începu să numere stâlpii de înaltă tensiune. Atunci simți arsura lamei în spate. Bătrânul îl strângea cu mâna stîngă în brațe, apăsându-i plexul și nelăsându-l să respire sau să scoată vreun sunet. Avea o forță supraumană. Cu mâna dreaptă apăsa cuțitul în rinichii lui. O căldură plăcută îi cuprinsese partea dreaptă a corpului. Picioarele îi amorțiseră și capul îi zvâcnea. Dădu să se elibereze din strânsoare, dar nu putu. Mai apucă doar să întoarcă capul, cu ochii lărgiți de groază. Nedumerire și mulțumire se amestecau în lacrimile care îi curgeau acum pe obraji. Leșină în brațele bătrânului, care scoase cuțitul, îl șterse de bluza cea neagră a băiatului și îl înfipse înapoi în teaca de piele, de la curea. Când ieși din tren, la următoarea stație, soarele dogorea puternic și mirosea a mere coapte.