De fiecare data cand canta simtea cum ceva din ea vroia sa iasa. Era un sentiment ciudat. Vazuse “Alien” si nu vroia sa creada ca ar avea asa ceva si in ea. Un extraterestru scarbos. Sau poate era un fel de suflet. Canta pana-si dadea sufletul…?

Oricum, ceva era, si senzatia nu o parasea pana nu inceta sa cante. Ceva din ea vroia sa iasa si, pana la urma… nu iesea.

Toata lumea ii spunea ca avea voce frumoasa. Ca putea canta fiecare nota la rezonanta potrivita. Profesoara ei de pian o admira mereu spunand “mai rar o fata frumoasa, care sa poata canta la pian si care sa aiba si voce, tu esti”. De parca nu ar fi fost clar despre cine e vorba. Profesoara ei mereu tinea sa explice o gluma pe care o facea, o aluzie sau orice subtilitate. Iar asta fiindca era aroganta si credea ca cei din jur nu ar pricepe nimic fara ajutorul ei.

Totusi, simtea ca nu canta destul de bine. De cate ori a cantat in public, la fel ca si in auditorium, a cantat bine, chiar perfect, oamenii au aplaudat, insa parca mecanic, fara entuziasm.

A vazut de cateva ori la televizor fete care cantau… inaltator. Asta ar fi cuvantul. Cantece care te transpuneau din fotoliul tau visiniu, de plus, cu manerele roase, undeva deasupra dealurilor, poate intr-un delta plan. Sau pe plaja noaptea in fata unui foc, auzind valurile monotone care te adormeau, doar ca nu puteai inchide ochii fiindca focul te fascina.

Era ceva cu fetele astea si parca iesea din ele ceva ce din ea nu reuseste.

Ca un fel de pasare nebuna.

Poate a mea inca e pui si nu stie sa zboare? Inseamna ca va mai trebui sa exersez, sa o cresc, apoi sa-i dau drumul.

Ce gand.