Ce ne face sa plangem si de ce?

Expresia pe care o avem atunci cand simtim o durere intensa este foarte asemanatoare cu aceea pe care o avem cand simtim o placere intensa. In fiecare caz se acumuleaza o imensa cantitate de energie negativa, respectiv pozitiva, pe care nu o mai putem suporta, pe care trebuie sa o exteriorizam. Si asta se intampla de multe ori prin lacrimi. Sa nu mai spunem de tipete, lucruri trantite, samd. 🙂

Putem plange de suparare sau de fericire. Mai putem plange si de tristete, frustrare, gelozie, invidie. Sau de dor. Ne exteriorizam astfel energia pe care tot noi am acumulat-o, prin gandurile noastre. Si apoi ne simtim mai usurati.

Mai putem plange de emotie, atunci cand audiovedem o poveste impresionanta, sa zicem intr-un film. Atunci actioneaza empatia; durerea sau fericirea extrema a celuilalt ne este transmisa.

Ma gandesc acum la succesul pe care il au filmele de dragoste, dramatice. Sau emisiunile ce fac apel la pathos cum sunt cele in care vine in platou acea persoana draga demult nemaivazuta sau in care se danseaza pentru o cauza. Oamenii au nevoie sa traiasca emotii puternice. Si daca nu li se intampla in viata, le cauta in aceste filme sau emisiuni.

Care ar fi explicatia? Se elibereaza anumite substante ce te fac sa resimti o senzatie placuta de fiecare data dupa ce plangi? Se elibereaza o data cu tensiunile acumulate datorita acestor povesti exterioare si tensiunile care erau deja in tine, din alte motive? Sau este doar nevoia noastra de spectacol, de a participa la evenimente importante, chiar intermediat, pe care ni le insusim?

Sa ne gandim acum ce se intampla intr-o relatie. De obicei fata este cea care plange mai mult. Ea este mai empatica, mai orientata spre sentimental, judeca ceea ce se intampla prin aceasta prisma, se ataseaza mai mult si mai repede. Si daca plange, apoi cum este privita de partenerul ei? El poate sa o vada atunci mai slaba, sau mai frumoasa, sau chiar mai puternica pentru ca se poate implica atat de mult. Depinde de oameni si de context.

Exista astfel lacrimi de la cele mai dulci la cele mai amare. Sunt o eliberare atunci cand energiile se concentreaza prea mult in noi. Daca strangem din dinti si le pastram incercand sa le ascundem, nerecunoscand ce ni se intampla se poate ca aceste energii sa lucreze intr-un mod nedorit.

S-ar putea ca ele sa actioneze ca niste programe de Windows care se deschid mereu cand incercam sa facem ceva, ne modifica interior si in anumite momente ne limiteaza miscarile. Ar trebui prin urmare sa rememoram toate nefericirile prin care am trecut, sa le recunoastem si sa plangem pentru ele?

Asa cum i se intampla oricarei organizatii la un moment dat suntem si noi confruntati cu crize. Avem o situatie de precriza, un element declansator, o criza si o postcriza. Lacrimile sunt un semnal ca elementul declansator s-a produs. Important e sa vedem apoi cum gestionam respectiva criza.

Si la fel cum face si o organizatie, in primul rand ar trebui sa recunoastem ca ne confruntam cu o criza, apoi sa comunicam spre rezolvarea ei. Trebuie sa actionam cu tact. Cel mai bine ar fi sa ne luam o pauza, sa plangem, sa ne gandim, sa trantim ceva intr-o camera special amenajata cu peretii capitonati si multe perne, apoi sa revenim pe scena si sa punem lucrurile la punct 🙂

Plansul este bun. Doar daca este urmat de tact 🙂